În raionul Briceni sunt cunoscute două parcuri vechi boiereși, fondate pe la sfârșitul sec. XIX. Unul este sitat în localitatea Lipcani, cel de-al doilea - în comuna LArga, s. Pavlovca. Al treilea parc, situat în centrul orașului Briceni, este creat pe la mijlocul sec. XX ca parc de cultură și odihnă al cetățenilor.
Orașul Lipcani este situat pe malul stâng al râului Prut, la aproximativ 30 sud-vest de centrul raional Briceni și la 258 km de Chișinău. Localitatea a fost întemeiată la 17 iunie 1429, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Cei mai bogați om din Lipcani au fost la începutul sec. XX, von Ditmar și Kent.
Parcul boieresc din or. Lipcani, fondat pe la sfârșitul sec. XIX, este un monument de arhitectură peisajistică, care mențin o atenție sporită din partea autorităților administrației publice locale în vederea restabilirii elementelor dispărute, o conservării biodiversității și păstrării patrimoniului pentru generațiile viitoare.
Istoria fondării parcului dendrologic de la periferia orașului Lipcani
Conform fostului primar al orașului Lipcani, E. Domenco, parcul a fost fondat la sfârșitul sec. XIX, pe o suprafață de 6,5 ham de un boier străin, numele căruia nu-l cunosc. Conacul, construit de boier, pe parcurusul anilor, a găzduit mai multe organizații printre care ultima a fost secția de chirurgie a spitalului orășănesc. Conform locuitorilor, boierul avea o livadă de pomi fructiferi și o plantație de viță de vie care au existat până la ocuparea Basarabiei în 1944 de către regimul sovietic. După 1944, pământurile și acareturile boierești au fost naționalizate. Parcul dendrologic, împreună cu livada, formau un complex arhitectural de o rară frumusețe. În anul 1940, în conacul boierului, a fost dislocat un grup de grăniceri sovietici, care asigurau paza hotarului de pe râul Prut.
Autorul cărții „Parcurile vechi boierești din Republica Moldova”, Petru Tarhon, afirmă că l-a cunoscut pe un profesor de biologie preuniversitar, în vârstă de 80 de ani, care a predat la școala medie moldovenească din Lipcani, Ia. T. Filipețchi. Numele boierului din Lipcani se numea von Ditmar, care avea niște imobile în orașul Cernăuți. Probabil, predecesorii lui s-au așezat cu traiul la Cernăuți pe timpurile imperiului Austro-Ungar. De la același Ia. Filipețchi, aflăm că von Ditmar, în afară de parc, vie și livadă, mai avea în posesia sa, alte zeci de ha de pământ arabil la nord de Lipcani.
În anul 1924, în România, a avut loc reforma agrară. O bună parte din moșia lui von Ditmar a fost naționalizată și împărțită țăranilor. În 1944, cu câtva timp înainte de apropierea frontului de Basarabia, von Ditmar a emigrat în Occident. Până la apariția boierului von Ditmar, toată moșia o conducea o doamnă pe nume Maria, care avea o armată întreagă de romi-robi care lucrau pământul. Strada din apropierea conacului se numea str. Țiganilor, iar în prezent se numește str. Liberății.
Conacul boierului von Ditmar
Anul construcției conacului este fixat pe unul din turnurile de la intrarea în parc - 1884. Conacul este construit în stil baroc și estte situat la intrarea în parc, pe panta dealului cu expoziția sud-estică, în partea lui de sus, de unde se vede bine lunca Prutului.
Conacul are trei nivele: unul subteran și două la suprafața solului. Când te afli în scuarul din fața conacului, ai impresia că acest obiect este înălța pe loc drept. Secretul constă în faptul că la 35-40 m de conac, este ridicat un zid puternic din piatră, înalt de vreo 3-4 m. Spațiul dintre zid și vilă este umplut cu pământ. Pe acest teritoriul, au fost sădite diferite specii de plante atât conifere, cât și foiase, creând in fața conacului un scuar excelent.
Pe teritoriul Republicii Moldova până în prezent s-au păstrat un șir de parcuri deondrologice, create pe la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX de boieri întreprinzători, autohtoni și străini. Ele prezintă o mare valoare, un patrimoniu cultural, material, de arhitectură peisajistică de neprețuit pentru că în ele s-a concentrat o colecție mare de specii și forme de plante lemnoase, în mare măsură, arborescente atât autohtone, cât și de proveniență străină care s-au naturalizat în condițiile climaterice ale Moldovei, devenind rezistente la secetă, arșiță, ger etc.
Pe teritoriul Moldovei dintre Prut și Nistru, pe la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX, au fost fondate cca 50 grădini și parcuri boierești, la crearea lor au participat specialiști din domeniile arhitecturii, ingineriei, dendrologiei, geografiei plantelor etc. De ex., parcul de agrement „Ștefan cel Mare” din centrul Chișinăului, fondat în anul 1818, din lipsă de plante exotice decorative, era predominat de specii de plante lemnoase din flora autohtonă puțin decorative.
Pe lângă Colegiul de horticultură decorativă din sectorul Botanica din Chișinău, a fost fondată Grădina botanică engleză și o pepinieră dendrologică în care se cerceta rezistența plantelor exotice. În rezultatul cercetărilor, multe specii de plante lemnoase decorative, de proveniență stărină, au fost recomandate pentru implementarea în practica creării grădinilor și parcurilor deondrologice.
Astfel, spre sfîrșitul sex. XIX și începutul celui de al XX-lea secol, pe teritoriul Moldovei apar un șir de parcuri peisagiste de stil landșaft cu folosirea celor mai decorative specii exotice de plante lemnoase, rezistente la condițiile naturale ale zonei de nord a Moldovei.
Până la ocuparea Basarabiei de către armata roșie, în anul 1940, parcurile boierești, fondate de boieri, erau îngrijite de stăpânii lor, ca în toată Europa. Odată cu ocupația sovietică, conacele și parcurile moșierești, devenite element „burghez”, au avut mult de suferit.
Astăzi starea acestor parcuri lasă mult de dorit, deși ele mai prezintă un tezaur național excelent de cultură.
Primul și cel mai vechi parc boieresc de arhitectură peisajistică din Rep. Moldova se consideră parcul din satul Miclești, raionul Criuleni, fondat în anul 1805 de boierul Andronache Donici, și parcul de lângă satul Drochia, raionul Drochia, creat de polonezul Demianovici în 1812. Apoi urmează parcul de agrement „Ștefan cel Mare și Sfânt” din centrul Chișinăului.
Odată cu emigrarea stăpânilor, legată de ocuparea Basarabiei de către imperiul sovietic în 1940 și, mai ales, după a doua ocupare, în 1944, parcurile boierești nefiind protejate și îngrijite de noul regim nou instalat, au avut mult de suferit. Studierea și inventarea florei dendrologice din parcurile boierești de pe teritoriul Republicii Moldova, cu excepția cercetărilor lui Iu. Gusev, a început abia în anul 1955, după 10 ani de la sf. celui de al Doilea Război Mondial.
Prin anii 1981-1986 unele dintre aceste parcuri au fost cercetate în calitate de obiecte de arhitectură peisagistică de pe teritoriul zonei de nord a Republicii Moldova în vederea restaurării lor. Aici au fost înregistrate 26 de complexe peisagistice, din cele 40-50 de parcuri boierești. 12 parcuri din complexele respective au fost luate sub ocrotirea statului, în calitate de monumente ale naturii.
La 28 februarie 1998 a fost adoptată Legea „Privind fondul ariilor naturale protejate de stat”, în care, au fost recunoscute ca monumente de arhitectură peisagistică 15 parcuri vechi boierești de pe întreg teritoriul Republicii Moldova, fiind luate sub protecția statului.
Majoritatea parcurilor vechi au fost fondate la vremea lor de către moșieri/boieri, străini (polonezi, ruși, armeni, nemți-austrieci ș. a.), dar și de autohtoni (Stroescu, Kazimir, Dumbrovschi, Leonard etc.)
Sursa: Parcurile vechi boierești din Republica Moldova de Petru Tarhon, Chișinău: Pontos, 2013.
La finele lunii iulie 1941, mii de evrei din Chișinău au fost mutați forțat într-un cartier din partea de jos a orașului. Acesta era înconjurat cu un gard înalt de lemn, care împărțea Capitala în: orașul lor și orașul celorlalți chișinăuieni. „Hotarul de sus” al cartierului era strada Alexandru cel Bun (atunci – 27 martie 1918), iar hotarul „de jos” era strada Romană (care atunci tot așa se numea). Era momentul în care un cartier al Chișinăului s-a transformat într-o închisoare sub cerul liber. Era momentul în care în Capitală a fost înființat ghetoul evreiesc.
Cum a fost creat ghetoul
La 16 iulie 1941 forţele armate germane și române au intrat în Chişinău, iar pe 24 iulie 1941, guvernatorul militar al Basarabiei, generalul Constantin Voiculescu, semnează un document privind crearea unor lagăre în care să fie adunați toţi evreii de la sate. Ei urmau să fie folosiţi la muncile legate de construirea drumurilor, reparațiile podurilor, la diverse săpături, etc. Evreii din oraşe urmau să se înregistreze, timp de trei zile, la primării şi să-şi declare profesiile. Totodată, în același document, Voiculescu a ordonat „accelerarea operaţiunilor de înfiinţare a unui ghetou” pentru evreii din oraș. La 25 iulie 1941, Chișinăul devenea scena unuia dintre cele mai tragice evenimente din istoria sa – crearea ghetoului evreiesc.
La finele lunii iulie 1941, mii de evrei din Chișinău au fost mutați forțat într-un cartier din partea de jos a orașului. Acesta era înconjurat cu un gard înalt de lemn, care împărțea Capitala în: orașul lor și orașul celorlalți chișinăuieni. „Hotarul de sus” al cartierului era strada Alexandru cel Bun (atunci – 27 martie 1918), iar hotarul „de jos” era strada Romană (care atunci tot așa se numea). Era momentul în care un cartier al Chișinăului s-a transformat într-o închisoare sub cerul liber. Era momentul în care în Capitală a fost înființat ghetoul evreiesc.
Cum a fost creat ghetoul
La 16 iulie 1941 forţele armate germane și române au intrat în Chişinău, iar pe 24 iulie 1941, guvernatorul militar al Basarabiei, generalul Constantin Voiculescu, semnează un document privind crearea unor lagăre în care să fie adunați toţi evreii de la sate. Ei urmau să fie folosiţi la muncile legate de construirea drumurilor, reparațiile podurilor, la diverse săpături, etc. Evreii din oraşe urmau să se înregistreze, timp de trei zile, la primării şi să-şi declare profesiile. Totodată, în același document, Voiculescu a ordonat „accelerarea operaţiunilor de înfiinţare a unui ghetou” pentru evreii din oraș. La 25 iulie 1941, Chișinăul devenea scena unuia dintre cele mai tragice evenimente din istoria sa – crearea ghetoului evreiesc.
Doar două zile au fost alocate pentru strămutarea miilor de oameni în ghetou. Oamenii au fost mutați forțat din casele lor. Aveau dreptul să ia cu ei doar cât puteau căra. Istoricii spun că, în acea perioadă, în oraș rămăsese în mare parte evreii săraci, care nu au avut suficiente resurse financiare pentru a se evacua înainte de invazia militarilor germani și români.
În documentele și mărturiile adunate de istoricul Paul A. Shapiro, autorul cărții despre ghetoul din Chișinău, se menționează că mutarea evreilor a fost una haotică, nu se făcuse atribuirea prealabilă a adăposturilor. Locuințele erau insuficiente pentru numărul mare de evrei mutați aici. Într-o casă urmau să locuiască câte 4-5 familii. În unele cazuri, în aceeași casă locuiau câte 25 de persoane.
Ghetoul avea două puncte de control păzite. La început, punctele de acces erau păzite de 80 de soldaţi şi poliţişti, dar în toamnă, când s-a apropiat timpul deportărilor, numărul acestora a crescut la aproximativ 250. Pe teritoriul ghetoului rămăsese să locuiască în casele lor aproximativ o sută de familii creștine. De asemenea, în cartierul izolat cu gardul înalt de lemn existau fabrici de săpun, sifoane și funii. Tot pe aici trecea drumul către aeroport. Evreii puteau părăsi ghetoul numai în grupuri organizate, păziți de militari pentru a fi trimiși la muncă silnică. Intrarea și ieșirea din ghetou era posibilă doar pentru neevrei și în baza unor permise speciale.
Evidenţa celor ţinuţi în ghetou nu s-a făcut în mod consecvent. Potrivit unor date, la început, în ghetou erau circa 10.500 de persoane. Totuși, spre toamnă, numărul prizonierilor a crescut la 11.525, din cauza strămutării evreilor din așezările din apropiere.
Viața în ghetou
Din interior, ghetoul era condus de un comitet format din 22 de „evrei intelectuali” condus de Gutman Landau. „Consiliul a fost creat după modelul Judenrat, structuri administrative impuse în alte ghetouri, dar la noi acestea nu se numeau așa”, spune Irina Shikhova de la Institutul Patrimoniului Cultural al AȘM. Acestea erau anumite forme de autoadministrare, alcătuite din conducătorii comunităților evreiești prin intermediul cărora se făcea legătura cu comanda militară a orașului.
Comitetul a creat o brutărie, a organizat munca pieței și a bucătăriei, unde 200 de familii primeau, o dată pe zi, o porţie de mâncare. În septembrie, pe teritoriul ghetoului a fost deschis un orfelinat pentru 28 de orfani. De asemenea, aici a fost creat un spital cu 10 paturi, unde lucrau medici evrei, iar medicamentele și echipamentul necesar a fost adunat de prin cabinetele medicale abandonate. Imediat însă ce spitalul a fost echipat, din ordinul comandantului ghetoului, paturile, lenjeria și medicamentele au fost luate. Comunitatea a deschis un al doilea spital.
Situația totuși se deteriora. Pentru a nu muri de foame, oamenii erau nevoiți să vândă ultimele bunuri pe care au reușit să le salveze. Comerțul era permis în ghetou. Țăranii erau lăsați să intre pe teritoriul ghetoului, pentru a vinde produse alimentare evreilor. Cu toate acestea, prizonierii puteau cumpăra produsele alimentare doar după ora 11:00, când nu mai găseau mare lucru. De fapt, populația ghetoului a fost condamnată la foame. Numărul deceselor cauzate de malnutriție și boală a ajuns la 10-15 decese pe zi. Acestea erau incluse în rapoartele autorităților ca decese „din cauze naturale”.
Masacrele de la Visterniceni şi Ghidighici
Pe 1 august, soldații au intrat pe teritoriul ghetoului şi i-au cerut Comitetului Evreiesc să pună la dispoziţie 250 de bărbaţi şi 200 de femei. Grupul a fost dus în afara oraşului, în suburbia Visterniceni. Doar când au ajuns la nisipărie, prizonierii şi-au dat seama că nu pentru a munci fuseseră scoşi din ghetou, ci pentru a fi omorâţi. Potrivit unui martor ocular german, inițial au fost împușcate fetele şi femeile, apoi bărbații. Din cei 450 de evrei duşi la Visterniceni, doar 39 au scăpat de moarte. Cei rămași în viață au fost instruiți să le spună celorlalţi din ghetou ce au văzut.
Al doilea caz tragic a avut loc pe 7-8 august. Un inspector de drumuri a cerut 500 de bărbaţi şi 25 de femei să lucreze la repararea drumului şi la cariera din vecinătatea oraşului Ghidighici. O săptămână mai târziu, doar 200 de evrei s-au întors. Unii susțin că 300 de evrei au murit în urma unui conflict iscat între un evreu și un soldat român. Cel din urmă a pretins că-l recunoscuse pe unul dintre evrei drept cel care-l bătuse în timpul retragerii Armatei române din Basarabia, în 1940. Soldatul l-ar fi atacat pe evreu în gară, declanşând conflictul. Cu toate acestea, istoricii susțin că uciderile fuseseră plănuite din timp. Evreii fuseseră uciși într-un lan de la marginea localității Ghidighici.
Lichidarea ghetoului
Ghetoul din Chişinău era privit ca un lagăr de detenţie temporară. Scopul autorităților era „curățarea” Basarabiei și a Bucovinei de „elementele evreiești” prin deportări și concentrarea lor în lagărele dincolo de Nistru. Primele instrucțiuni cu privire la deportări au fost date în septembrie, dar deportările propriu-zise au început în octombrie. Potrivit instrucțiunii, urmau a fi deportați evreii aflaţi atât în ghetoul de la Chişinău cât şi din celelalte ghetouri din sudul Basarabiei – Bolgrad, Cahul, Chilia, Ismail şi Vâlcov. Cei din ghetoul Chişinău urmau să traverseze Nistrul prin Rezina-Râbniţa, la nord, şi Tighina-Tiraspol, la sud. Convoaiele trebuiau formate din 1.500 de persoane – bărbaţi, femei şi copii care urmau să meargă pe jos la locul destinației. Iar pentru bolnavi, bătrâni și lucrurile de strictă necesitate urmau să fie puse la dispoziţie 100-120 de căruţe. Primul convoi era programat să plece pe 12 octombrie, la ora 7.30 dimineaţa. Ajunşi la Nistru, 750 de evrei urmau să fie trecuţi peste fluviu în dimineaţa zilei următoare, iar cei rămaşi – a doua zi. Marşul forţat până la Rezina trebuia efectuat în patru zile.
Articolul a fost scris de Diana Preașcă pentru moldovaorg.com și poate fi citit aici.
Oficiul Național al Turismului al Republicii Moldova anunță printr-un comunicat de presă că începând de astăzi, 24 ianuarie, la Madrid, Regatul Spaniei, a început expoziția specializată de turism „FITUR 2024”, în cadrul căreia Republica Moldova participă în premieră cu stand de țară. Evenimentul reprezintă unul de referință pentru profesioniștii în domeniul turismului din Europa și America Latină cu participarea a 130 de țări.
În cadrul evenimentului va fi prezentată Agenda cultural-turistică ,,Pomul Vieții” 2024, care include 40 de evenimente, harta și broșura turistică de țară. Totodată, vizitatorii expoziției de turism vor avea posibilitatea de a se informa despre tururile gastronomice, vinicole, culturale și de a face cunoștință și cu alte oferte ale agențiilor de turism.
Acest eveniment contribuie pe deplin la dezvoltarea și promovarea Republicii Moldova ca destinație turistică, având ca scop atragerea turiștilor străini, care vor rămâne convinși de faptul că Republica Moldova este o destinație turistică autentică și competitivă.
Ambasadorul Republicii Moldova în Regatul Spaniei, E.S. Eugeniu Revenco, a vizitat standul Republicii Moldovei, salutând inițiativa de prezentare a țării noastre ca o destinație turistică autentică pe piața Spaniei, aceasta fiind una cu potențial sporit pentru Moldova.
Participarea și reprezentarea Republicii Moldova la #FITUR, Madrid are loc cu suportul Ministerului Culturii și a Oficiului Național al Turismului.
În orașul Soroca, pe atunci capitala județului cu același nume, se afla Prefectura, Tribunalul, o Judecătorie mixtă și alta de Ocol rurală, un Barou al avocaţilor, doi 2 notari publici, Poliţia oraşului, Brigada de Siguranţă, secţie judeţeană a Camerei de Comerţ şi Industrie, Administraţia financiară, Percepţia fiscală, Vama, Revizoratul şcolar, dar și mai multe servicii, cum ar fi tehnic, sanitar şi veterinar, de pompieri, de poduri şi şosele și unul silvic. La fel aici activa Biroul măsurilor şi greutăţilor, Consilieratul agricol, Consiliul judeţean, o uzină electrică comunală și alta judeţeană.
Acum aproape un secol în Soroca erau trei băi, una comunală, și două la Eugeniu Brazulea și Alexandra Lunchevici. Aici activau “Banca Basarabiei”, “Banca Românească”, Banca Soroca pentru Industrie, Agricultură şi Comerţ și o Tovărăşie de credit şi Împrumut.
Mult multe informații, citiți pe pagina online a publicației Observatorul de Nord.
Pe data de 18 ianuarie, în capitala Finlandei, Helsinki, a început expoziția specializată de turism Matka Nordic Travel Fair 2024 - cel mai mare eveniment de promovare a turismului în Europa de Nord, unde Republica Moldova este prezentă cu stand de țară.
În cadrul expoziției este promovată oferta turistică națională prin materiale informative precum Agenda cultural-turistică ,,Pomul Vieții” 2024, care include 40 de evenimente, harta și broșura turistică de țară. Totodată turiștii din piața nordică vor face cunoștință cu tururi gastronomice, vinicole, culturale și pachetele turistice prezentate de agențiile de turism.
Participarea Republicii Moldova în acest an reprezintă o continuare a eforturilor de promovare a țării ca destinație turistică pe această piață, având ca scop poziționarea pe harta turistică globală.
Arcadi Zalţman (Arkady Zaltsman) s-a născut
la 1 decembrie 1955 la Chişinău, în familia inginerului-constructor Alexandru Zalţman şi a profesoarei de
limbă engleză Faina Zalţman (Fişberg). Ambii părinţi
au suferit pe timpul Holocaustului, fiind internaţi în
ghetourile naziste. După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, s-au stabilit cu traiul în oraşul
Chişinău.
În anii 1961–1972 Arcadi Zalțman a studiat la
Școala medie nr. 53 din Chişinău, iar în 1968–1972
la Școala orăşenească de pictură „Alexei Şciusev”.
Arhitect Arcadi ZALŢMAN, (01.12.1955 –11.09.2001)
În
1977 a absolvit cu menţiune Facultatea de Urbanism
şi Arhitectură a Institutului Politehnic din Chişinău.
Din 1977 a fost angajat la Institutul de proiectare
de stat „Chişinăugorproiect”, unde a activat în calitate
de arhitect. Printre lucrările realizate de acest specialist se numără mai mult de 50 de construcţii arhitecturale: clădirea Agenţiei republicane de telegraf din
Chişinău; complexul curativ-profilactic al Societăţii
Sportive Benevole „Moldova” din Chişinău; Palatul Pionierilor din Comrat ş.a.
Arcadi Zalţman a luat parte la amenajarea
cartierului delimitat de străzile Kiev (actualmente –
str. 31 August 1989), Puşkin, Iskra (București) şi Gogol (Mitropolit Gavriil Bănulescu-Bodoni), precum şi
a microraionului Poşta Veche.
A proiectat hotelul pentru 924 de locuri de pe
str. Timoşenko (actualmente – bd. Decebal, construcţia lui nu a fost terminată), un bloc de locuit cu 12 etaje de pe str. Ismail, un bloc de locuit din beton monolit
cu 20 de etaje de pe str. Ogorodnaia (actualmente –
str. Grădinilor), corpul principal al Institutului Politehnic de pe str. Studenţilor, corpul de inginerie cu laboratoare al filialei Institutului „Ghiproselmaş”, corpul
curativ al Spitalului nr. 2 de pe str. Pavlov (actualmente –
str. Petru Rareș), edificiul serviciilor de inginerie ale
Ministerului Drumurilor Auto de pe str. Cosmonauţilor (actualmente – str. Constantin Tănase), toate din
Chişinău, ş.a.
În 1980 Arcadi Zalţman a devenit membru al
Uniunii Arhitecţilor din RSSM.
Arhitectul Ghenadie Solominov, laureat al Premiului de Stat al RSSM,
care i-a dat recomandarea pentru intrarea în rândurile
Uniunii Arhitecţilor din RSSM, scria:
„Lucrările lui se
disting prin precizie, eleganţă, chibzuinţă şi progresivitate. Arhitectul Zalţman A. A. se remarcă printr-un
simţ bun al spaţiului, prin înţelegerea funcţiilor unui
sau altui obiect şi prin îmbinarea formei, a funcţiilor
şi a esteticii”.
A reprezentat republica la mai multe concursuri
unionale de arhitectură şi la concursul internaţional din
Paris cu proiectul edificiului Societăţii „Tête-Défence”.
A participat la concursul internaţional organizat în
oraşul Plovdiv cu proiectul unui cinematograf. Însă cea
mai mare realizare a lui Arcadi Zalţman este contribuția sa, în coautorat cu alți specialiști, la proiectarea
complexului clădirilor Sovietului Suprem din RSSM,
actuala Preşedinţie a Republicii Moldova, arhitect-şef
al proiectului fiind arhitectul principal al Institutului
„Chişinăugorproiect”, Iuri Tumanean.
În 1989 Zalţman emigrează împreună cu soţia,
fiica şi părinţii în Statele Unite ale Americii, stabilindu-se cu traiul la New York. Iniţial a studiat câţiva ani
pentru confirmarea diplomei de arhitect obţinute la
Chişinău şi a activat într-un atelier ordinar de arhitectură, ajungând ulterior coordonator al Secţiei de interioare a renumitei companii de arhitectură, urbanism
şi inginerie „Skidmore, Owings and Merrill” (SOM),
cu care au colaborat reputaţii maeştri Edward Charles
Bassett, Gordon Bunshaft, David Childs, Lucien Lagrange ş.a.
Pe la mijlocul anului 2001 candidatura lui Zalţman a fost examinată pentru ocuparea în viitorul
apropiat a postului de cel de-al doilea director al acestei companii. Printre lucrările proiectate de arhitect la
acea vreme pot fi menţionate numeroase interioare,
locuinţe individuale şi oficii, propunerea de proiect
al Memorialului din Oklahoma City, dedicat jertfelor
atacului terorist din 19 aprilie 1995, proiectul modernizării aeroportului din Toronto ş.a. După proiectele
specialistului au fost construite mai multe clădiri în
Iugoslavia, Belgia, Canada, Rusia, SUA şi în alte țări.
Arcadi Zalţman a fost membru al Uniunii Arhitecţilor
din SUA.
La 11 septembrie 2001, arhitectul a participat la
adunarea anuală a companiei SOM la etajul 105 al
Turnului de Sud al World Trade Center din New York.
În acea zi Arcadi Zalţman a căzut jertfă a atentatului
de la World Trade Center
Iuri Tumanean (Yuri Tumanyan) s-a născut la
7 februarie 1938 în oraşul Taşkent, Uzbekistan, în familia lectorului Conservatorului din Taşkent, violoncelistul Leonid Edelman, şi a pianistei Emma Tumanean.
În 1961 a absolvit Facultatea de Arhitectură a Institutului Politehnic din Taşkent. În anii 1961–1965
activează în cadrul Institutului de proiectare de stat
„Kazgorstroiproiect” din Alma-Ata, Kazahstan.
Elaborează, inclusiv în coautorat: proiectul urbanistic de
detaliu al zonei balneare Şciucinskaia; proiectul zonei
balneare Borovoe; planul general al oraşului Kustanai;
planul general al orăşelului Belogorie, regiunea Pavlodar; planul urbanistic de detaliu al raionului de locuit
din oraşul Djambul; planul general al oraşului Issîk
ş. a. În 1964 devine membru al Uniunii Arhitecţilor
din RSS Kazahă. Din 1965 ţine cursuri de teoria şi istoria arhitecturii şi de proiectare arhitecturală la Facultatea de Arhitectură a Institutului Politehnic din
Kazahstan. În 1967 este invitat în calitate de arhitect
principal la Institutul de proiectare „Almaataghiprogor”, devenind ulterior şef al atelierului de proiectare
a Pieţei Centrale (pe atunci Piaţa „L. I. Brejnev”) din
Alma-Ata.
Din 1973 face parte din conducerea Secţiei Kazahe a Uniunii Arhitecţilor din URSS. În 1974
Iuri Tumanean a vizitat câteva oraşe din Germania, în
componenţa delegaţiei Uniunii Arhitecţilor din URSS.
În anii 1967–1975 a realizat o serie de proiecte arhitecturale pentru Alma-Ata, printre care spitalul din
zona periferică a oraşului, un imobil de locuit pentru
112 apartamente, Colegiul Coregrafic, complexul Sovietului Suprem al RSS Kazahe (proiect de concurs),
Colegiul de Arte, o clădire de locuit de pe str. N. Gogol, complexul de locuit de pe str. M. Gorki, Casa de
odihnă a Societăţii orbilor pentru 200 de locuri, complexul Pieţei Centrale ş.a. Ultimul proiect a fost distins
în anul 1982 cu Premiul de Stat al URSS.
În 1975 Iuri Tumanean este invitat la Chişinău în
calitate de arhitect-şef al Institutului de proiectare de
stat „Chişinăugorproiect”. Sub egida sa, în anii 1975–
1900 au fost elaborate: planul general al Chişinăului;
proiectul urbanistic de detaliu al centrului oraşului
Chişinău; proiectul urbanistic de detaliu al raionului
de locuit Budeşti–1; proiectul construcţiei complexe a
str. Naberejnaia (actualmente – str. Albișoara) şi a bd.
Tineretului (actualmente – bd. Grigore Vieru); proiectul construcţiei complexe a bd. Păcii (actualmente
bd. Dacia) cu amplasamentul unui hotel pentru 1 200
de locuri; complexul clădirilor Sovietului Suprem al
RSSM, actualul Palat al Preşedintelui Republicii Moldova; clădirea Comitetului Executiv Orăşenesc; Complexul Asociaţiei Agro-Industriale „Victoria”; Casa
Prieteniei Popoarelor Lumii; Palatul Tineretului de pe
str. Iskra (actualmente – str. București); un hotel cu 30
de etaje şi 1 200 de locuri de pe bd. Păcii (actualmente –
bd. Dacia); clădirea Policlinicii Direcţiei Principale
nr. IV a Sovietului Miniştrilor al RSSM; Hotelul „Concordia” ş.a. În 1976 este ales în conducerea Uniunii
Arhitecţilor din Moldova. În 1982 vizitează, în cadrul
unei delegaţii oficiale, SUA, iar în 1983 – Franţa.
De
atunci este un admirator înfocat şi promotor al arhitecturii postmoderniste. În 1982 a fost desemnat laureat al
Premiului de Stat al URSS. Din 1983 este ales vicepreședinte al Uniunii Arhitecţilor din RSSM.
Concomitent, Iuri Tumanean a profesat pictura şi
grafica, fiind autor al mai multor lucrări originale şi al
tratatului Pictura analitică. Teoria și practica (manuscris), inspirat de creaţia lui Pavel Filonov, pictor rus şi
sovietic, fondator şi teoretician al artei analitice.
În 1990 se mută cu traiul în oraşul Starîi Oskol,
regiunea Belgorod, Rusia, unde activează în calitate de
arhitect-şef al Institutului de proiectare „Ghiprogor”.
În anii 1990–1996 realizează: proiectul urbanistic de
detaliu al raionului Averino din oraşul Gubkin; propunere de proiect pentru reconstrucţia centrului istoric
al oraşului Starîi Oskol; proiectul construcţiei raionului Dubrava–1; paraclisul din cimitirul oraşului Starîi
Oskol; proiectul reconstrucţiei faţadelor şi interioarelor Palatului Sportului Acvatic din oraşul Starîi Oskol;
biserica din satul Rogovatoe; paraclisul din oraşul
Gubkin; Institutul de Finanţe şi Economie Rus din
oraşul Moscova ş.a. În 1994 este desemnat consilier al
Academiei Ruse de Arhitectură şi Construcţii.
S-a stins din viaţă la 26 august 1997 şi a fost înmormântat în cimitirul oraşului Starîi Oskol, chiar în
apropierea paraclisului proiectat de el însuşi.
Proiectul actualului Palat al Preşedintelui Republicii Moldova (fostul Soviet Suprem al Republicii Sovietice
Socialiste Moldoveneşti) a fost elaborat în anii 1980–1985 de arhitecţii Iuri Tumanean, Arcadi Zalțman, Victor Iavorski și
inginerul Anatolie Liutîi.
Din punct de vedere constructiv, el reprezintă un edificiu compus din trei blocuri care includ nucleul vertical şi două anexe laterale joase. Palatul Președinției Republicii Moldova constituie una dintre primele construcţii
moldoveneşti realizate în stilul postmodernist. Autorii proiectului au apelat însă nu numai la modele postmoderniste, ci şi
la patrimoniul arhitectural şi decorativ autohton („floarea de piatră”), utilizând și anumite elemente stilizate ale ordinelor
clasice (capiteluri de pilaştri, cornişe denticulate ş.a.), ale arhitecturii caucaziene (sistemul de acoperire de tip „glhatun” sau
„darbazi” ş.a.) şi ale celei interbelice (plafoane cu casete ş.a.).
Acest edificiu reprezintă un accent urbanistic important în centrul istoric al Chişinăului și un monument ușor recognoscibil de chișinăuieni, oaspeții capitalei și turiștii străini.
Până în secolul al XIX-lea, locul pe care se înalță actualul Palat al Președintelui Republicii Moldova
(Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt, nr. 154, Chișinău – 2073) făcea parte din moșia Buicani (Buiucani),
stăpânită din 1690 de Mănăstirea Galata din Iași, mănăstire închinată Patriarhiei Ierusalimului. Terenul a
intrat în componența orașului Chișinău după anexarea interfluviului moldovenesc dintre Nistru și Prut
de către Imperiul Rus în 1812, când acest târg nu prea
mare devine capitala nou instituitei provincii „Regiunea (ulterior, din 1873, Gubernia) Basarabia”. Includerea locului în moșia Chișinăului se poate deja constata
pe „Planul de dezvoltare în perspectivă a orașului”,
alcătuit în 1817 de arhitectul și inginerul cadastral al
Basarabiei Mihail Ozmidov. În scurt timp, în 1818, Patriarhia Ierusalimului a dăruit moșia Buicani coroanei
ruse [1, p. 42-86, 95-123, 154-166].
O poză rară din perioada când se construia clădirea unde astăzi se află Președinția Republicii Moldova. Anii 1984-1987.
Recomand atenției dvs un articol scris de Lucia Argint despre Ritualul vizitei Casei Regale în orașul Chișinău în anul 1920, în presa timpului și în memoriile contemporanilor.
„Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre.” – MSR Mihai I
Anii 2015-2016 pot fi considerați bogați în vizite
efectuate de membrii Familiei Regale a României la
Chișinău3
. La 28 septembrie 2015 Alteţa Sa Regală
Principele Radu al României a fost prezent la Universitatea Academiei de Ştiinţe a Moldovei, unde
A.S.R. Principele Radu, în prezența autorităților locale, a oamenilor de știință, profesorilor, studenților
și elevilor Liceului Academiei de Ştiinţe a Moldovei,
a primit titlul de doctor honoris causa al acestei universități.
Tot atunci, A.S.R. Principele Radu a vizitat Liceul Academic de Arte Plastice „Igor Vieru” din orașul
Chișinău și a acceptat să-şi ofere Înaltul Patronaj. Liceul „Igor Vieru” este prima instituţie din Republica
Moldova care primeşte Înaltul Patronaj al Principelui Radu al României4
.
În luna februarie 2015, Altețele Lor Regale Principele Radu și Principele Nicolae al României au fost
oaspeți de onoare în cadrul unei vizite oficiale la mai
multe instituții de învățământ din diferite localități
ale Republicii Moldova. Pe 18 aprilie 2016, Alteța Sa
Regală Principele Radu și-a început o nouă vizită în
Republica Moldova cu întâîlniri cu profesorii, elevii și studenții din diverse instituții de învățământ:
Liceul Teoretic „Regele Mihai” din Cimișeni, Academia Militară „Alexandru cel Bun”, unde a ținut
o prelegere pe teme de securitate națională, la Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți, la Liceul Academiei Republicii Moldova, unde cu această
ocazie, a făcut o donație de carte de specialitate academiei. La Liceul Teoretic „Gheorghe Asachi” din
municipiul Chișinău, Alteța Sa Principele Radu a
fost însoțit să viziteze capela fostului Liceu de Fete
„Regina Maria” din Chișinău și vechea clădire a fostei instituții. După un discurs ținut în fața elevilor
și al profesorilor acestui liceu, Alteța Sa Regală Principele Radu a anunțat că un grup de profesori vor fi
invitați să participe la 10 mai 2016 la sărbătoarea dedicată jubileului de 150 de ani de la crearea Casei Regale a României, la Palatul Peleș (Sinaia, România).
O plimbare prin Chișinăul interbelic al anului 1931, mai ales în centrul vechi, te duce în atmosfera vremurilor de dinainte de anexarea Basarabiei la Imperiul Rus din 1812. În porția de astăzi, „vom merge” împreună cu istoricul Petre Constantinescu-Iași pe străzile centrului interbelic și vom afla povestea a trei case vechi emblematice, demult uitate, care nu mai există, dar a căror istorie își are rădăcinile în vremurile Țării Moldovei.
Chișinăul la finele anilor 1880
Albumul fotografului M.P. Condrațchii
De altfel, la venirea rușilor în zonă, la 1812, Chișinăul avea între 1.500 și 7.000 de locuitori (cifrele diferă în diferite surse). Ștefan Ciobanu estima, în 1925, că cel mai probabil, numărul locuitorilor era de 10 - 12 mii, întrucât orașul avea 2.109 case și 448 de prăvălii.
La venirea în 1816 a țarului Alexandru I, generalul Pavel Kisellef i-ar fi spus despre Chișinău că nu era decât „un sat mare, murdar și prost cu patru sau cinci case de piatră”.
Cu câțiva ani mai înainte, călătorul rus Anatolii Demidov, care a trecut prin Chișinău în 1838, scria cu o anumită doză de ironie: „Despre Chișinău nu putem spune nimic, în afară de aceia doar, că el este foarte vast și că el, ca și Roma, este așezat pe câteva coline.”
Vasile Iucal, istoric și angajat al Muzeului de Istorie din orașul Ungheni, Rep. Moldova a scris o carte despre istoria Podului Feroviar de pe râul Prut.
Istoria Podului Feroviar este plasat pe platforma scribd.com și poate fi accesat aici.
În raionul Orhei pe timpuri au fost fondate câteva parcuri dendrologice, dintre care mai principial este cel din satul Ivancea, fondat de către boierul Carabet Balioz pe la sfârșitul secolului XIX și parcul deondrologic din satul Pohrebeni, creat de boierul Pavel Dicescu la începutul secolului XX. Satul Ivancea este situat la 10-12 km sud-est de centrul raional Orhei și la 30-32 km de Chișinău. Din toată Moldova raionul Orhei, în special, localitățile din jurul satului Ivancea, sunt cxele mai bogate în păduri seculare. Ca atare, satul Ivancea a apărut în mijlocul pădurii.
Din memoriile lui Alexandru Usatiuc-Bulgăr, desprindem, că pe aceste locuri din cele mai vechi timpuri se stabileau cu traiul grupe de oameni care ,defrișând pădurea, își construiau case, formînd sate. Însă dezvoltarea acestora adesea era întreruptă de năvălitorii străini, care deseori se abăteau asupra lor, jefuind și arzându-le localitățile respective. Pe vetrele satelor arse se ridicau altele. Așa s-a întâplat că locuitorii rămași în viață, după retragerea barbarilor, pe vetrele vechi își fondau așezări noi. Se pare că așa a luat naștere și satul Ivancea.
După cum se indică într-un hrisov, semnat de domnitorul Racoviță, pe la începutul sec. XVIII, se menționează că încă voievodul Ieremia Movilă i-a acordat vornicului Nicoară Donici localitatea Ivancea. La rândul său, Nicoară Donici a dăruit moșia Ivancea succesorului Andrei Donici, iar ultimul o transmite lui Darie Donici, care a ctitorit și biserica din sat (1789).
Darie Donici lasă moștenire moșia Ivancea lui Manolache Donici (un om foarte bogat), care avea în proprietate și moșia Miclești. După decesul boierului Manolache Donici, proprietar al moșiei Ivancea devine Iancu Russo (tatăl scriitorului Alecu Russo) și un oarecare Deonis Donici, care, printre altele, a fost ultimul proprietar al moșiei Ivancea din dinastia Donici.
Din anul 1825 în Ivancea apare o nouă familie boierească care devine proprietar al moșiei. Este vorba de boierul armean Carabet Arakelian Balioz. C. Balioz a fost căsătorit cu sora lui Manuc-Bei, care a decedat înainte de a fi construit conacul din parcul Ivancea. De numele acestui boier este legată construcția conacului și crearea parcului dendrologic din satul Ivancea.
Istoria construcției conacului și fondării parcului dendrologic
Îm anii 1825-1830 în satul Ivancea, din cauza epidemiilor ce bântuiau pe aceste meleaguri, numărul populației a scăzut considerabil. Probabil de aceea noul boier, Carabet Balioz, a apărut în Ivancea, pentru a-și întreține moșia și a începe construcția conaculuii a adus coloniști din Ucraina, cumpărând de la boierul Deonis Donici 3,5 ha de pământ. Pe această suprafață, în prima jumătate a sec. XIX, C. Balioz construiește conacul cu două nivele, cu scări înalte, rotunde în partea de sus. Conacul este o construcție capitală, care a ajuns fără modificări până în zilele noastre.
Alături de conac, în stânga lui, a fost construită o casă pentru oaspeți cu bucătărie, spălătorie și o casă mai mică pentru servitori și slujbași. Toate acestea făceau parte din curtea principală, numită „Curtea albă”. În partea de sud a parcului, delimitată de acesta printr-un gard de piatră, se afla curtea gospodărească. Aici C. Balioz a construit o moară cu aburi , unde se măcina făina de porumb și de grâu, atât pentru necesitățile curții, cât și pentru locuitorii satului Ivacnea și a satelor din apropiere.
În jurul parcului, plasat pe o pantă liniștită cu o expiziție sudică, a fost construit un zid de piatră care înconjoară parcul, delimitându-l pe drumul satului. Pe lângă zid, au fwsott sădite plante conifere (molizi) și plante foioase (Mesteacăn, Frasin, Castan etc.). Intrarea principală în parc se află în partea de sud-vest, unde este instalată o poartă frumoasă din metal, care se deschide în două părți, iar alături - o portiță. De la poartă și până la conac este amenajată o alee de Castan porcesc. În lunile de primăvară-vară, mai ales în timpul înfloririi lor, castanii redau parcului un aspect de sărbătoare.
Descrierea parcului
Parcul a fost sădit în stil regulat în a doua jumătate a sec. XIX (1853-1873), pe o suprafață de aproape 3 hectare. Boierul C. Balioz începe crearea parcului cu amenajarea unui scuar simpatic de la intrarea în parc, iar la est, până în apropiere de „Curtea albă”. Scuarul este format din plante conifere (molizi, brazi, pini și sempervirens), dar și alți copaci. În mijlocul scuarului, în partea lui de nord, chiar în fața conacului, o parte din terenul lui a fost separată printr-un zid din piatră, pe care a fost instalat un gărduleț frumos din metal.
La mijlocul acestui patrulater neregulat au fost construite două havuzuri cu statui de marmură albă. Astăzi, aici a rămas doar locul acestor havuzuri, înconjurat de o bordură dreptunghiulară, formată din plante de Buxus sempervirens și câte doi brazi în partea de sus și de jos a fostelor havuzuri. În scuar, după gardul de metal, în partea lui de sud-vest, sunt plasate mai multe exemplare de Biotă, Castan, Lămâiță, Lilian etc., iar în partea lui de nord-est cresc mai multe exemplare de Brad alb, pini, Ginco, Mălin american, Tei, Cununiță etc. În partea de sud a scuarului este plasat un rând de castani.
A doua parte a parcului, situată în dreapta conacului, se întinde de la aleea de castani de la intrarea în parc până la zidul de piatră din nordul parcului. La vest și în partea de nord această parte a parcului se mărginește cu gardul de piatră care înconjoară parcul în întregime, separându-l de drumurile și casele satului. La est parcul se mărginește cu conacul pe lângă care trece o alee din brazi, care începe de la colțul drept al conacului, ieșind la drmuuml pietruit din spatele conacului.
A treia structură compozițională a parcului, situată în partea de nord din spatele conacului, o alcătuia livada, formată din soiuri vechi de pomi fructiferi din Basarabia de atunci: meri, peri, cireși, nuci, piersici etc. Livada ocupa mai mult de jumătate din suprafața totală a parcului.
P. Leontiev, în planul parcului Ivancea, prezentat în una din lucrările sale, indică doar faptul că aici a existat numai movila artificială, iar la sfârșitul acestei alei, în bazinul care se vede și astăzi, a fost instalată stația de pompare a apei. Structura compozițională a parcului din Ivancea, după cum menționa și V. Dormidontova, consta din cinci secotare de sistematizare, dintre care trei erau strâns legate de blocul conacului și formau partea cea mai frumoasă și mai luxoasă a parcului.
Soarta parcului.
După moartea boierului Carabet Balioz, moșia a rămas soției sale Ana, care a locuit în conac până la o vremem, apoi a dispărut fără urmă. Moșia și curtea boierească rămân în stăpânirea fiilor lui C. Balioz. În anul 1913 feciorii lui Balioz au vândut averea părinților (moșia, conacul și parcul) boierului Bogdasarov. Acesta era faorte bogat: avea fabrici și uzine în România, pe teritoriul Ucrainei de azi și în Basarabia. Parcul și livada erau îngrijite foarte bine ca și pe timpul lui Balioz. Bogdasarov a făcut în prc anumite modificări și renovări benefice. Acesta avea trei fiice: Elena, Maria și Olga. Una s-a căsătorit cu arhitectul Mihai Bengulescu, Elena s-a căsătorit cu un mare fabricant de țigări din Odesa - D. A. Popov, armean de naționalitate.
După Marea Unire din 1918, în România au avut loc anumite schimbări - reforma agrară și împroprietărirea țăranilor cu pământ. Cele 300 desetine de pământ pe care le deținea familia Bogdasarov, au fost împărțite între surori, întrucât boierii aveau dreptul să dețină până la 100 desetine. Între timp, a decedat fabricantul D. Popov, corpul neînsuflețit al căruia a fost dus la Chișinău și înmormântat la cimitirul central de pe str. Armenească. Înainte de ocuparea Basarabiei de armatele sovietice în 1940, surorile familiei Bogdasarov au lăsat în Ivancea totul baltă și s-au refugiat la București. Odată cu ocuparea Basarabiei de Rusia sovietică în 1940 apoi ăn 1944, soarta parcului și a conacului boieresc n-a fost să fie din cele mai strălucite. Au dispărut havuzurile și statuile din marmură albă, florăria, plantele agățătoare, curățenia și luxul de altă dată.
În perioada ocupației sovietice curtea boierească de la Ivancea, împreună cu parcul, a fost trecută în subordinea Ministerului Sănătății și altor organizații, care au exploatat conacul așa cum dorit.
Sursa: Tarhon, Petru Gh. Parcurile vechiși boierești din Republica Moldova : Istoria fondării, starea actuală, structura compoziţională, diversitatea dendroflorei şi particularităţile ecologo-biologice ale plantelor / Petru Tarhon. Cartea este editată la Chișinău, editura Pontos, în anul 2013.
Un reportat video la temă, realziat de Teleradio Moldova poate fi accesat mai jos.
Drd. Cristina CIOBANU, cercetător ştiinţific stagiar, Laboratorul Impact Ecologic şi Reglementări de Mediu, Institutul de Ecologie şi Geografie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei a scris un articol care poate fi citit aici.
Nu uitați și de articolul de la diez.md, unde puteți vedea cum arată acest conac din Orhei.
Un set de imagini din Parcul istoric Ivancea din satul Ivancea, raionul Orhei, octombrie, 2015 pot fi văzute aici.
