PORȚIA de istorie: Cum era văzut Chișinăul în perioada interbelică. De la balalaici și „vutcă” la orașul beznelor (FOTO)

În primii ani de după Marea Unire de la 1918, capitala Basarabiei era văzută de cei de peste Prut drept un oraș rusesc, având în vedere faptul că marea majoritate vorbea limba rusă, pe lângă faptul că aspectul era al unui oraș țarist. În timp ce unii autori au oferit o imagine destul de pesimistă a orașului, alții nu au ezitat să-l descrie drept un oraș ceva mai pitoresc.

Fiind considerat al doilea mare oraș românesc, Chișinăul interbelic a avut parte de o relativă dezvoltare, trecând printr-o tranziție de la un oraș provincial tipic rusesc la o capitală administrativă a unei regiuni din cadrul României. Această „metamorfoză”, a luat mult timp și nici nu a fost încheiată la finalul celor 22 de ani ai epocii interbelice, or, spre exemplu, presa de limbă rusă continua să prevaleze în rândul locuitorilor capitalei, față de cea de limbă română.

Un oraș ieșit din țarism

„... clădirile publice, cu stemele imperiale, inscripțiile în limba rusă de pe firmele comerciale şi industriale, graiul rus vorbit pe străzi, toate dădeau impresia că oraşul era complet rusificat”, scria generalul aviator român, Andrei Popovici. 

Datele Serviciului Statisticii regionale române din Basarabia din 1919 arată că în capitala Basarabiei locuiau 40.000 de români, 62.000 de evrei, 10.000 de nemți, 19.000 de ruși, 2.000 de bulgari, de rând cu greci, polonezi și armeni, toți alcătuind o populație de 135.000 de locuitori, alături de alți circa 66.000 de cetățeni care făceau parte din categoria populației flotante, adică fără viză de reședință în oraș.

Recensământul imperial din 1897, arăta că în Chișinău, majoritatea populației - 45,9% era formată din evrei, restul de 30% fiind ruși, iar alți 17,58% - moldoveni.

Primul primar al Chișinăului din această perioadă a fost Vladimir Herța, șef al Comisiei interimare formată prin decretul regal din 4 septembrie 1918, care a dizolvat Duma și Uprava. Ulterior, abia în 1924, a început acțiunea de redenumire a străzilor: Alexandrovskii Prospekt devine Bulevardul Alexandru cel Bun (azi Ştefan cel Mare), strada Suvorov devine Ştefan cel Mare (azi Dimitrie Cantemir), strada Reni devenea Kogălniceanu (denumirea actuală), Inzovskaia devenea Principele Carol (actualmente Lazo) etc.

Scriitorul Mihail Sadoveanu vedea Chișinăul drept un „oraș somnoros” ce aducea impresia „unei cetăți abandonate”, dintre care cel mai clar se ivea o „gară meschină”.

Articolul complet poate fi citit pe agora.md.

O călătorie în Chișinăul interbelic al anului 1931. Ce însemna „orașul românesc” de atunci

O plimbare prin Chișinăul interbelic al anului 1931, mai ales în centrul vechi, te duce în atmosfera vremurilor de dinainte de anexarea Basarabiei la Imperiul Rus din 1812. În porția de astăzi, „vom merge” împreună cu istoricul Petre Constantinescu-Iași pe străzile centrului interbelic și vom afla povestea a trei case vechi emblematice, demult uitate, care nu mai există, dar a căror istorie își are rădăcinile în vremurile Țării Moldovei.

Chișinăul la finele anilor 1880

Albumul fotografului M.P. Condrațchii

De altfel, la venirea rușilor în zonă, la 1812, Chișinăul avea între 1.500 și 7.000 de locuitori (cifrele diferă în diferite surse). Ștefan Ciobanu estima, în 1925, că cel mai probabil, numărul locuitorilor era de 10 - 12 mii, întrucât orașul avea 2.109 case și 448 de prăvălii.

La venirea în 1816 a țarului Alexandru I, generalul Pavel Kisellef i-ar fi spus despre Chișinău că nu era decât „un sat mare, murdar și prost cu patru sau cinci case de piatră”.

Cu câțiva ani mai înainte, călătorul rus Anatolii Demidov, care a trecut prin Chișinău în 1838, scria cu o anumită doză de ironie: „Despre Chișinău nu putem spune nimic, în afară de aceia doar, că el este foarte vast și că el, ca și Roma, este așezat pe câteva coline.”

Articolul complet poate fi citit aici.