La finele lunii iulie 1941, mii de evrei din Chișinău au fost mutați forțat într-un cartier din partea de jos a orașului. Acesta era înconjurat cu un gard înalt de lemn, care împărțea Capitala în: orașul lor și orașul celorlalți chișinăuieni. „Hotarul de sus” al cartierului era strada Alexandru cel Bun (atunci – 27 martie 1918), iar hotarul „de jos” era strada Romană (care atunci tot așa se numea). Era momentul în care un cartier al Chișinăului s-a transformat într-o închisoare sub cerul liber. Era momentul în care în Capitală a fost înființat ghetoul evreiesc.
Cum a fost creat ghetoul
La 16 iulie 1941 forţele armate germane și române au intrat în Chişinău, iar pe 24 iulie 1941, guvernatorul militar al Basarabiei, generalul Constantin Voiculescu, semnează un document privind crearea unor lagăre în care să fie adunați toţi evreii de la sate. Ei urmau să fie folosiţi la muncile legate de construirea drumurilor, reparațiile podurilor, la diverse săpături, etc. Evreii din oraşe urmau să se înregistreze, timp de trei zile, la primării şi să-şi declare profesiile. Totodată, în același document, Voiculescu a ordonat „accelerarea operaţiunilor de înfiinţare a unui ghetou” pentru evreii din oraș. La 25 iulie 1941, Chișinăul devenea scena unuia dintre cele mai tragice evenimente din istoria sa – crearea ghetoului evreiesc.
La finele lunii iulie 1941, mii de evrei din Chișinău au fost mutați forțat într-un cartier din partea de jos a orașului. Acesta era înconjurat cu un gard înalt de lemn, care împărțea Capitala în: orașul lor și orașul celorlalți chișinăuieni. „Hotarul de sus” al cartierului era strada Alexandru cel Bun (atunci – 27 martie 1918), iar hotarul „de jos” era strada Romană (care atunci tot așa se numea). Era momentul în care un cartier al Chișinăului s-a transformat într-o închisoare sub cerul liber. Era momentul în care în Capitală a fost înființat ghetoul evreiesc.
Cum a fost creat ghetoul
La 16 iulie 1941 forţele armate germane și române au intrat în Chişinău, iar pe 24 iulie 1941, guvernatorul militar al Basarabiei, generalul Constantin Voiculescu, semnează un document privind crearea unor lagăre în care să fie adunați toţi evreii de la sate. Ei urmau să fie folosiţi la muncile legate de construirea drumurilor, reparațiile podurilor, la diverse săpături, etc. Evreii din oraşe urmau să se înregistreze, timp de trei zile, la primării şi să-şi declare profesiile. Totodată, în același document, Voiculescu a ordonat „accelerarea operaţiunilor de înfiinţare a unui ghetou” pentru evreii din oraș. La 25 iulie 1941, Chișinăul devenea scena unuia dintre cele mai tragice evenimente din istoria sa – crearea ghetoului evreiesc.
Doar două zile au fost alocate pentru strămutarea miilor de oameni în ghetou. Oamenii au fost mutați forțat din casele lor. Aveau dreptul să ia cu ei doar cât puteau căra. Istoricii spun că, în acea perioadă, în oraș rămăsese în mare parte evreii săraci, care nu au avut suficiente resurse financiare pentru a se evacua înainte de invazia militarilor germani și români.
În documentele și mărturiile adunate de istoricul Paul A. Shapiro, autorul cărții despre ghetoul din Chișinău, se menționează că mutarea evreilor a fost una haotică, nu se făcuse atribuirea prealabilă a adăposturilor. Locuințele erau insuficiente pentru numărul mare de evrei mutați aici. Într-o casă urmau să locuiască câte 4-5 familii. În unele cazuri, în aceeași casă locuiau câte 25 de persoane.
Ghetoul avea două puncte de control păzite. La început, punctele de acces erau păzite de 80 de soldaţi şi poliţişti, dar în toamnă, când s-a apropiat timpul deportărilor, numărul acestora a crescut la aproximativ 250. Pe teritoriul ghetoului rămăsese să locuiască în casele lor aproximativ o sută de familii creștine. De asemenea, în cartierul izolat cu gardul înalt de lemn existau fabrici de săpun, sifoane și funii. Tot pe aici trecea drumul către aeroport. Evreii puteau părăsi ghetoul numai în grupuri organizate, păziți de militari pentru a fi trimiși la muncă silnică. Intrarea și ieșirea din ghetou era posibilă doar pentru neevrei și în baza unor permise speciale.
Evidenţa celor ţinuţi în ghetou nu s-a făcut în mod consecvent. Potrivit unor date, la început, în ghetou erau circa 10.500 de persoane. Totuși, spre toamnă, numărul prizonierilor a crescut la 11.525, din cauza strămutării evreilor din așezările din apropiere.
Viața în ghetou
Din interior, ghetoul era condus de un comitet format din 22 de „evrei intelectuali” condus de Gutman Landau. „Consiliul a fost creat după modelul Judenrat, structuri administrative impuse în alte ghetouri, dar la noi acestea nu se numeau așa”, spune Irina Shikhova de la Institutul Patrimoniului Cultural al AȘM. Acestea erau anumite forme de autoadministrare, alcătuite din conducătorii comunităților evreiești prin intermediul cărora se făcea legătura cu comanda militară a orașului.
Comitetul a creat o brutărie, a organizat munca pieței și a bucătăriei, unde 200 de familii primeau, o dată pe zi, o porţie de mâncare. În septembrie, pe teritoriul ghetoului a fost deschis un orfelinat pentru 28 de orfani. De asemenea, aici a fost creat un spital cu 10 paturi, unde lucrau medici evrei, iar medicamentele și echipamentul necesar a fost adunat de prin cabinetele medicale abandonate. Imediat însă ce spitalul a fost echipat, din ordinul comandantului ghetoului, paturile, lenjeria și medicamentele au fost luate. Comunitatea a deschis un al doilea spital.
Situația totuși se deteriora. Pentru a nu muri de foame, oamenii erau nevoiți să vândă ultimele bunuri pe care au reușit să le salveze. Comerțul era permis în ghetou. Țăranii erau lăsați să intre pe teritoriul ghetoului, pentru a vinde produse alimentare evreilor. Cu toate acestea, prizonierii puteau cumpăra produsele alimentare doar după ora 11:00, când nu mai găseau mare lucru. De fapt, populația ghetoului a fost condamnată la foame. Numărul deceselor cauzate de malnutriție și boală a ajuns la 10-15 decese pe zi. Acestea erau incluse în rapoartele autorităților ca decese „din cauze naturale”.
Masacrele de la Visterniceni şi Ghidighici
Pe 1 august, soldații au intrat pe teritoriul ghetoului şi i-au cerut Comitetului Evreiesc să pună la dispoziţie 250 de bărbaţi şi 200 de femei. Grupul a fost dus în afara oraşului, în suburbia Visterniceni. Doar când au ajuns la nisipărie, prizonierii şi-au dat seama că nu pentru a munci fuseseră scoşi din ghetou, ci pentru a fi omorâţi. Potrivit unui martor ocular german, inițial au fost împușcate fetele şi femeile, apoi bărbații. Din cei 450 de evrei duşi la Visterniceni, doar 39 au scăpat de moarte. Cei rămași în viață au fost instruiți să le spună celorlalţi din ghetou ce au văzut.
Al doilea caz tragic a avut loc pe 7-8 august. Un inspector de drumuri a cerut 500 de bărbaţi şi 25 de femei să lucreze la repararea drumului şi la cariera din vecinătatea oraşului Ghidighici. O săptămână mai târziu, doar 200 de evrei s-au întors. Unii susțin că 300 de evrei au murit în urma unui conflict iscat între un evreu și un soldat român. Cel din urmă a pretins că-l recunoscuse pe unul dintre evrei drept cel care-l bătuse în timpul retragerii Armatei române din Basarabia, în 1940. Soldatul l-ar fi atacat pe evreu în gară, declanşând conflictul. Cu toate acestea, istoricii susțin că uciderile fuseseră plănuite din timp. Evreii fuseseră uciși într-un lan de la marginea localității Ghidighici.
Lichidarea ghetoului
Ghetoul din Chişinău era privit ca un lagăr de detenţie temporară. Scopul autorităților era „curățarea” Basarabiei și a Bucovinei de „elementele evreiești” prin deportări și concentrarea lor în lagărele dincolo de Nistru. Primele instrucțiuni cu privire la deportări au fost date în septembrie, dar deportările propriu-zise au început în octombrie. Potrivit instrucțiunii, urmau a fi deportați evreii aflaţi atât în ghetoul de la Chişinău cât şi din celelalte ghetouri din sudul Basarabiei – Bolgrad, Cahul, Chilia, Ismail şi Vâlcov. Cei din ghetoul Chişinău urmau să traverseze Nistrul prin Rezina-Râbniţa, la nord, şi Tighina-Tiraspol, la sud. Convoaiele trebuiau formate din 1.500 de persoane – bărbaţi, femei şi copii care urmau să meargă pe jos la locul destinației. Iar pentru bolnavi, bătrâni și lucrurile de strictă necesitate urmau să fie puse la dispoziţie 100-120 de căruţe. Primul convoi era programat să plece pe 12 octombrie, la ora 7.30 dimineaţa. Ajunşi la Nistru, 750 de evrei urmau să fie trecuţi peste fluviu în dimineaţa zilei următoare, iar cei rămaşi – a doua zi. Marşul forţat până la Rezina trebuia efectuat în patru zile.
Articolul a fost scris de Diana Preașcă pentru moldovaorg.com și poate fi citit aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu