/EXCLUSIVE/ "There was fire and pear": Carmen de Moldova at the Sao Paulo Opera. How Lilia Istratii melted the hearts of Brazilians

She turned down her dream role three times, and when she felt she was ready, magic happened. The mezzo-soprano from Moldova, Lilia Istratii, lived her dream on another continent, debuting in the role of Carmen at one of the biggest opera houses in Brazil. From the fear of the unknown and the burden of responsibility, to the ovations, roars of applause, autographs and even "stealing" from the fans, all were scenes as if taken from soap operas. In an exclusive interview for TV8, Lilia told us how she "melted" the hearts of Brazilians and how she conquered her own Everest in the most "burning" experience of her lifeexperience of her life.

It was fire and pear! To debut on a foreign and such a big stage, it was like being thrown into an ocean without being able to swim. I felt like my Carmen was born. A new Carmen has appeared!

More than a week after the Brazilian adventure ended, Lilia Istratii still feels the euphoria of the moments when she opened her soul on stage, and the audience flooded her with admiration and gratitude. Although half a year ago, everything seemed like a dream...

"Carmen" - the dream role

Like most opera soloists, mezzo-soprano Lilia Istratii wanted one day to be in the role of Carmen...

“Yes, it was the dream role, my dream role. It was on my list of goals, but I refused about three times to sing in Moldova and Romania. Or, "Carmen" is a kind of hit in the opera, it is well-known, practically every aria is known. There are also a lot of clichés, that's why I refused. I was thinking that it is too early to debut when you still have nothing to say".

He admits that he did not yet have all the "ingredients" for this important role.

"Carmen is all love and how can I tell the world about love, if I hadn't tasted it myself. What should I tell him? That love is a rebellious bird and if you don't hold it well it escapes you (these are lyrics from the aria)? How to say what you didn't feel? But I'm proud that I refused then".

She was aware that her dream could come true, but her time for Carmen had not yet come. Things took a sudden turn in the fall of 2023.

When the student is ready, the teacher appears

"In September, I felt I was ready, then the opportunity came. As they say: "When the student is ready, then the teacher appears." I baked this idea in my mind and the offer came in about two weeks".

Then, Lilia's agent informed her about a contract with the Municipal Theater of Sao Paulo, for the main role in the opera Carmen. The novelty pleased and frightened her at the same time, considering the responsibility she carried. But now he had all the necessary "ingredients".

"The surprise was that the offer was from another continent. It was magic that I was invited and called there because I signed a contract with an agent without ever seeing me perform live. The theater was also at risk, as it was not an ordinary show, but a premiere. The last time they performed the opera "Carmen" was 10 years ago and now, they have resumed it in a new direction and they call a Moldovan woman who has never set foot on that continent. Being a rather complicated role both morally and vocally, to debut on a foreign and such a big stage, it was as if I was thrown into an ocean without being able to swim. It was also luck and a challenge and happiness."

From a rainy March, in the heat of Brazilian telenovelas

On March 24, he was already landing on another continent, in the country he knew only from telenovelas.

"I'm a child of the 90s, I grew up with Brazilian soap operas. Now I could see with my own eyes those special mountains, those landscapes. I was amazed and scared at the same time."

But the first meeting with the theater team and the director Jorge Takla cleared the situation. The agent had warned her that there would be a warm atmosphere, but she hadn't imagined that it would be this hot.

"Brazil is felt in the air and even in the theater. It doesn't mean everything is relaxing or you have to put in less effort. No, the standards are very high, but you don't feel so much this authoritative relationship between conductor and soloist, for example. They are all on the same level, there is respect for everyone from the costume designer to the soloist and theater director, and that made me calm down".

And the first rehearsal, where all the team members were to present what they had prepared up to that moment, left her speechless:

“The first rehearsal was beyond my expectations. After I finished singing the score, I didn't expect such ovations and roars of applause, there being a lot of people, the choir, the artists, I felt like I was at a concert. And then I understood that the theater welcomed me, that is, if you are applauded like this, it means that the soul of the theater welcomed you".

She reacted modestly and gratefully, she thought it was a way to meet the artists, but later, the team members explained to her that it was actually a recognition of her talent.

"The choreography was no joke, even though I had to sing at the same time"

Until the beginning of May, he had a program full of difficult rehearsals, in which he combined singing, choreography, dramaturgy...

“The choreography was no joke, regardless of the fact that we had to breathe and sing. I even went to the gym to train my breathing and endurance. The choreography was staged by two professionals, one of whom is the main choreographer of Brazil. But as long as the work process was also fun, it was less difficult, it was like a celebration not a rehearsal".

Meanwhile, the costumes were being made for each of the 700 participants in the show.

"There was a well-known designer in Spain, Pablo Romires, who came up with his new collection, specially designed for this work. All were created individually for each artist. And all the shoes were made available by two creators from Armenia".

"I consider my debut to be at the dress rehearsal"

Since the tickets for the three planned shows were already sold out, at the request of music lovers, it was decided to sell tickets for the dress rehearsal as well. The hall with a capacity of 2000 people was packed. Therefore, the emotions were also up to par.

"I consider that my debut was precisely at the dress rehearsal. It was probably the most beautiful day of all the shows. I am very, very lucky and thank you for the opportunity to debut in Carmen on such a big, huge stage".

She admits that it was a double responsibility: her own debut as Carmen and the premiere for the Teatro de Sao Paulo.

"The very idea of ​​debuting in Carmen is very stressful, whether in Chisinau, Craiova or in a cultural house, it's still stressful, but as long as you're in a very big theater that you have to fill with sound without microphone..."

I felt like my Carmen was born... A new Carmen appeared! I bared my soul in front of the audience and came with my own message, which is probably why I was received so warmly. Pure feelings and true living are understood on any continent, if you reach the human soul, the continent or the language no longer matter".

And the public reaction was beyond expectations.

"It was fatal for me. At the show there was an ovation that I have never heard of before, they were also stomping their feet, I thought an earthquake wave was coming. I had the feeling that I had conquered Everest".

"They looked at me like a deity"

In the theater of Sao Paulo there is a tradition that after each performance, the soloists go out into the hall to meet the audience.

"I went out into the hall, I knew the tradition. I came out, everyone was kind, polite, they applauded and looked at me like a god, which scared me, I'm human too".

But what followed was like a broken scene from a movie.

"The craziness started, someone from the audience wanted a picture and an autograph, I smiled at him, I said yes, and suddenly a huge line of people formed and they started arguing among themselves who was first. At one point, they surrounded me, crowded me, I felt like I was in a trolleybus from Chisinau. They were pulling my hand, my coat, they broke the train of my dress a little. It was like pop fan behavior, but not operatic. And when they saw that I wanted to leave, a kind of panic started and at that moment I even felt a little scared".

Someone from the theater staff tried to pull her out of the crowd, but failed and the security guards had to intervene to actually "steal" her from the fans.

I can't play, I have to live

After the dress rehearsal, which created a sensation, followed the premiere and two more performances that filled the hall of the Municipal Theater of Sao Paolo to capacity.

“Every show was different. I had to restart new emotions and states, because the others were expired and I didn't believe them either. I can't play, I have to live. It's a professional minus, but it's a plus for the public. I had to go through a marathon of four shows, without giving space and time to my voice, that's why it was a challenge".

But it was worth every emotion, because what he experienced on the stage in Brazil was "hot".

"It was fire and pear. I probably haven't found the right words yet. I am still in a vacuum, I have to analyze very well, but I can declare with certainty that it is one of the most intense experiences of my life and the most beautiful. Plus it's a new step for me, for my career. With this project, I also stepped to another level, in a very short time".

Carmen from the land of wine and polenta

The premiere of "Carmen" at the Theatro Municipal de São Paulo, with a Moldovan woman in the lead role, was widely covered in the specialized press. The reviews were mostly positive and above expectations, but there were also some more special ones.

"One of the critics was well documented and in addition to the professional comments, he mentioned that he was from Moldova, he wrote about wine and polenta that would be famous in our country, in a funny way."

Last week, Lilia returned to Romania, where she has been living for almost two years. She admits that she needs time to process the Brazilian experience, but at the same time she already has to return to notes and scores, because soon a new premiere awaits her at the Opera in Bucharest, as well as a new project in Italy. In fact, he says he has signed contracts until 2025.

Mezzo-soprano Lilia Istratii studied at the Academy of Music, Theater and Fine Arts in Chisinau, between 2013 and 2019, graduating with a master's degree, majoring in bel canto. She made her debut at Teatr Wielki Opera Narodowa (Poland) in 2019 as Olga in "Eugene Onegin". She was employed by the "Maria Bieșu" National Theater of Opera and Ballet in Chisinau until 2022, after which she was a soloist at the Craiova Opera. Now it is established in Bucharest.

*"Carmen" is an opera, composed by Georges Bizet, based on the anonymous novel by Prosper Merimee. The action takes place in the former tobacco factory in Seville, where the non-commissioned officer Don Jose Lizarrabengoa fell in love with the beautiful gypsy Carmen.

La 19 aprilie 1818, Bălți devenea orașul pe stil vechi

La 19 aprilie 1818, Bălți devenea orașul pe stil vechi.

Împăratul Alexandru I, călătorind prin Basarabia, în drum de la Hotin spre Chișinău, a fost obligat să rămână peste noapte la Bălți din cauza drumului. Aici a primit vestea nașterii unui nepot - viitorul împărat Alexandru al II-lea În onoarea unei conduceri pline de bucurie pentru el, a ordonat ca Belts să fie oraș de acum înainte, scrie I. V. Roșcovan.

De unde începe istoria orașului Chișinău, capitala Republicii Moldova

 ... de aici a început istoria Chișinăului, vatra orașului, evoluție urbană ...

- 17 iulie 1436 - prima mențiune documentară, - ...şi la Băc, de cealaltă parte , pe valea ce cade în dreptul Cheşenăului lui Acbaş, la Fântâna unde este Seliştea Tătărească în dreptul păduricii.

- A doua menţiune documentară despre Chişinău datează din 1466. Cancelaria domnească a lui Ştefan cel Mare, prin care voievodul i-a dat unchiului său Vlaicul o selişte la Chişinău, la Fântâna Albişoarei, moşie cumpărată de la Toader feciorul lui Fedor, cu 120 de arginţi tătărăşti. Aşezarea număra 5-10 gospodării ţărăneşti, cu oameni care se îndeletniceau cu agricultura şi măcinau grâul la moara din partea locului. Mai bine de 100 de ani moşia a fost stăpânită de urmaşii lui Vlaicu Pârcălab.

- În 1576 o strănepoată de-a lui Vlaicu Pârcălab vinde moşia cu 500 de galbeni tătăreşti, ceea ce denotă că satul Chişinău a crescut şi s-a dezvoltat cu mult, i-a crescut preţul având şi mai multe mori pe Bâc.

În 1641 Chişinăul devine moşie mănăstirească, când Vasile Lupu, domnul Ţării Moldovei, trece moşia Chişinău în stăpânirea Mănăstirii Sfânta Vineri din Iaşi. Chişinăul a rămas în proprietatea acestei mănăstiri până în secolul 19.

În secolul XVII - Chişinăul devine un important centru comercial, în care se consolidează comerţul permanet, de iarmaroc, cârciumele şi dughenele, creşte şi se diversifică asortimentul mărfurilor negustorilor locali.

- În urma răboiului ruso-turc din 1812, când spaţiul dintre Prut şi Nistru este anexat la Imperiul rus, centrul regiunii Basarabiei e stabilit la Chişinău.

- În secolul XIX, Chişinăul se extinde teritorial spre actualul bd. Ştefan cel Mare, numit pe atunci strada Moskovskaia. În 1830-36 este înălţată Catedrala cu clopotniţa şi pusă baza unei grădini publice. Creşterea oraşului a făcut ca satele Buiucani, Schinoasa, Tăbăcăria, Mălina să devină suburbii ale Chişinăului în anii 1830-40. Chişinăul şi-a schimbat mult aspectul general în anii 50-70 ai sceolului al XIX-lea, când l-a avut ca arhitect al oraşului pe Alexandr Bernardazzi.

- Oraşul capătă un aspect românesc după proclamarea Unirii cu România în 1918. Aici sunt deschise mai multe şcoli, tipografii, biblioteci, teatre.

1941-1945 - distrus în proporție de 70%.

În perioada postbelică, reconstruit și amenajat, dezvoltat după planurile cincinale fixate prin Planurile Urbanistice din acea perioadă. 

Anul 2020, Chișinăul nostru la vârsta de 584 de ani de la prima atestare

Sursa: Ion ȘtefănițăȘtefăniță, grupul de Facebook, Наш КишинёвНаш Кишинёв ❤ Chişinăul Nostru.

La București au fost anunțați cine sunt câștigătorii „Destinația Anului în Republica Moldova”, unul din cele mai importante evenimente din domeniul turismului

Ieri, 21 mai, la București, a avut loc unul din cele mai importante evenimente din domeniul turismului: „Gala Destinatia Anului 2024”.

Anul acesta, pentru prima dată, reprezentanți ai Republicii Moldova au avut oportunitatea de a participa și de a concura în cadrul competiției alături de destinațiile din România. 

În urma celei de-a doua etape de jurizare, satul Valeni, r. Cahul a fost desemnat marele câștigător al distincției speciale „Destinația Anului în Republica Moldova”, iar Lunca Prutului de Jos fiind distinsă la categoria „Cea mai bună promovare”, locul II.

Totodată, a fost organizată Conferința Internațională „Destinații Vizionare”, dedicată marketingului de destinație, în cadrul căreia, reprezentații Ministerului Culturii și Oficiul Național al Turismului al Republicii, au discutat despre misiunea, structura și finanțarea IP ONT, care reprezintă un instrument de marketing și promovare a țării.

Participarea la cele două evenimente de astăzi contribuie substanțial la creșterea vizibilității Republicii Moldova ca destinația turistică, la promovarea obiectivelor și a produselor turistice pe piața din România, care este una din piețele țintă în atragerea turiștilor.

Evenimentul „Gala Destinatia Anului 2024” a avut loc la Ateneul Român din București. 

În satul Bălăureşti, raionul Nisporeni, se află o biserică unică. Află care este istoria bisericii

În satul Bălăureşti, raionul Nisporeni, se află o biserică unică. Construit în anii '30, lăcaşul sfânt din Bălăurești a fost gândit să reziste veșniciei. Cu toate acestea, destinul s-a încăpățânat să o țină departe de slujbele religioase. Lovită de ororile celui de-Al Doilea Război Mondial și trecută cu tăcere în timpul erei comuniste, lăcaşul sfânt nu şi-a dus misiunea până la capăt. 

Astăzi, biserica se află în ruine, dar frumusețea sa arhitecturală încă poate fi admirată. Zidurile sale masive, construite în tehnică tradițională unică, stau ca o dovadă a tenacității și a spiritului uman.

Reportajul a fost făcut de jurnaliștii de la postul național de televiziune și poate fi văzut aici. 

Muzeul de Istorie a Orașului Chișinău – Turnul de Apă: istorie și curiozități

Turnul de apă sau Castelul de apă, așa cum mai este numit de unii istorici, este un monument de arhitectură industrială, realizat în stil eclectic și se află la intersecția străzilor Bănulescu-Bodoni și Alexei Mateevici. Acesta avea menirea, inițial, să asigure orașul cu apă. De mai mulți ani a devenit muzeul municipiului Chișinău, iar ușile sunt larg deschise de luni până vineri. Clădirea fostului Turn de apă a primit titlul de monument de arhitectură şi artă de însemnătate naţională, introdus în Registrul monumentelor de istorie şi cultură ale municipiului Chişinău.

Două turnuri gemene, mândria lui Carol Schmidt

Acesta este primul furnizor de apă din Chișinău, iar odată cu el au fost construite și primele conducte de apă din oraș. În anul 1892, la inițiativa lui Carol Schmidt, primarul Chișinăului în perioada anilor 1877-1903, au fost construite două turnuri gemene, care aveau menirea de a alimenta întregul oraș cu apă. „Erau doi prieteni, primarul Carol Schmidt și arhitectul Alexandru Bernardazzi, un german și un italian. O idee a lor a fost să alimenteze orașul cu apă. Astfel, pe cel mai înalt deal din oraș s-au construit două turnuri gemene, după modelul propus de Bernardazzi. Din vârful turnului se vedeau cele șapte coline ale Chișinăului. De la început, s-au tras țevi mari din lemn, care se găsesc și acum pe sub pământ. Cel de-al doilea turn, care însă nu s-a păstrat, a existat la intersecția străzilor Vasile Alecsandri și Veronica Micle. În ’63 a fost aruncat în aer, iar turnul care există astăzi a rezistat ca prin minune”, ne povestește muzeograful Liuba Coșman, care de mai bine de 30 de ani lucrează în cadrul acestui muzeu.

Căruțe cu apă pentru a umple rezervoarele

În cele două turnuri erau câte două rezervoare mari pentru apă, care era adusă cu căruțele. Se umpleau și apoi apa era pompată către casele locuitorilor. În interiorul turnului, care există și acum, s-a păstrat o scară inedită în formă de spirală, „pentru a ocupa mai puțin spațiu. Scara era amplasată între cele două rezervoare cu apă”, ne explică muzeograful. Planul turnului este hexagonal alungit. Pereţii sunt din piatră de calcar, cu includerea unor rânduri de cărămidă arsă, pentru un efect artistic, specific manierei arhitectului. Grosimea zidurilor variază de la 2 m, la parter, până la 0,6 m la foişor, înălţimea totală fiind de 27 m. Nivelul superior era construit din lemn și a fost distrus după un cutremur de pământ, dar reconstruit din piatră în anii 1980-1983.

Turnul de apă, foișor pentru pompieri

Din 1892 până în anul 1940, această clădire a fost turn de apă. Din 1940, turnul a devenit un foișor de foc. „Pompierii urcau acolo și verificau dacă nu sunt incendii în oraș. În 1980, aici au fost filmate scene pentru filmul „Cântecul - dragostea mea”, unde au jucat Sofia Rotaru și regretatul Grigore Grigoriu”, ne spune muzeograful. Turnul de apă a rezistat în urma mai multor cutremure, iar acest fapt se datorează în special temeliei. „Turnul are o temelie bună, baza este din but, o piatră specială, și nisip din scoici”, ne spune doamna Liuba Coșman. Potrivit muzeografului, piatra din exterior s-a păstrat în întregime, mici modificări au fost făcute doar în interiorul turnului. „Se spune că, până în ’77, partea de sus a turnului era din lemn. În anii ’80 a fost reconstruită din piatră, iar în ’85 turnul s-a redeschis ca muzeu al Chișinăului”, ne explică specialistul.

Chișinăul din prezent și viitor

Cu o contribuție deosebită la modernizarea orașului, Carol Schmidt este considerat cel mai bun primar pe care l-a avut Chișinăul. Istoria spune că anume el a fost cel care a oferit o imagine europeană pentru acest oraș. Printre exponatele prezentate în clădirea Turnului de apă se regăsesc proiecte ale arhitecților pentru străzile și clădirile orașului, dar și elemente din viața societății. „Noi nu am vrut să prezentăm politica, dar viața de zi cu zi a oamenilor. Atunci când am deschis muzeul, la etajul șapte era o expoziție de fotografii, care arătau cum va fi Chișinăul în viitor. Erau proiecte făcute de arhitecți, pentru clădirile și drumurile care trebuiau construite. Păcat că nu s-au păstrat toate lucrările. Erau din carton și multe s-au deteriorat. Desigur, multe construcții din prezent nu sunt în conformitate cu acele proiecte. Noi plănuim ca ultima sală din muzeu să o dedicăm lui Bernardazzi. Încă se lucrează la expoziție”, a menționat Viorica Bugan, șef de fonduri din cadrul muzeului.

Din 2005 până în 2009, muzeul a fost închis. În 2009, primăria a anunțat reparația capitală a clădirii și reamenajarea expozițiilor. Redeschiderea acestuia a fost pe 6 septembrie 2013. Aici găsiți patru săli de expoziție și terasa de la ultimul etaj al clădirii.

Castelul de Apă (Muzeul de Istorie al Orașului Chișinău), monument de istorie și arhitectură de categorie națională (nr. 185 în Registrul monumentelor Republicii Moldova ocrotite de stat), reprezintă un simbol al orașului Chișinău. Este unul dintre edificiile îndrăgite atît de chișinăuieni, cetățenii Republicii Moldova, cît și de turiștii străini (Italia, SUA, Australia ș.a.) care ne vizitează capitala. Îmbină armonios istoria orașului (grație artefactelor formate din 27 mii de unități de fond [22 mii fiind fondul de bază și 5 mii fondul auxiliar], gestionate cu dăruire de Viorica Bugan și centrate pe dimensiunile socioeconomice, politice, spirituale, cotidiene) și redă problemele recurente ale societății. În prezent, în Sala de expoziții temporare a turnului sînt găzduite lucrările copiilor cu genericul „Corupția din Moldova expusă în pictură!” (7-13 decembrie 2015).

Construcția Castelului de Apă a durat între 1860 și 1888, după un proiect de-a lui Alexander Bernardazzii (1831–1907), arhitectul-șef al Chișinăului (1856–1878), cel care a folosit pentru prima dată în construcția Chișinăului, inclusiv a Castelului de Apă, piatra șlefuită.

Turnul a stat la baza conductei de apă din Chișinău. În interior se aflau două cisterne în care se pompa apa de sus în jos. Apa era asigurată doar pentru categoriile sociale înstărite din oraș, în timp ce la periferie se consuma apă din fîntîni și izvoare. La 15 decembrie 1892 s-a dat în utilizare Uzina de Apă, primul apeduct urban. Complexul de asigurare a Chișinăului cu apă era format din bazin, stație de pompare cu o sală de cazane, ateliere, o sală de mașini și două castele de apă, inclusiv cel de pe strada Livezilor (în prezent, str. Al. Mateevici nr. 60A). Apeductul a funcționat în anii 1892 și 1940.

O construcție analogică Castelului de Apă a existat la intersecția actualelor străzi Vasile Alecsandri și Veronica Micle.

Castelului de Apă de pe str. Al. Mateevici, cu Foișor de Foc, a fost turn de veghe pentru pompierii ce activau alături de construcție (în prezent, Universitatea de Stat din Moldova).

În 1960, clădirea a trecut la balanța Universității de Stat din Chișinău, fiind utilizată ca observator. După cutremurul din 1977, a fost avariată cornișa și un timp construcția a fost abandonată, pînă în 1985.

În 1979, prin decizia Consiliului Comitetului Executiv Orășenesc, idee susținută prioritar de vicepreședintele Elena Apostol, s-a decis deschiderea unui muzeu urban. Ideea a prins contur însă abia în 1985. Primul director al instituției a fost Irina Bîrcă (1979–2012).

Castelul de Apă are o înălțime de 27 m, echivalentul unui bloc locativ de nouă etaje. Zidul construit inclusiv cu scoici din fluviul Nistru are o grosime la bază de 2 m și 0,60 m la nivelul de sus, suprafața totală constituind circa 240 m².

În interiorul turnului s-a menținut o scară spiralată, iar o inovație modernă este ascensorul, instalat în 1985.

Unele fragmente din filmul muzical dramatic „Unde ești, dragostea mea?” (1980), în care rolul principal este interpretat de vestita cîntăreață Sofia Rotaru, cetățean de onoare al municipiului Chișinău (2013), în regia lui Valeriu Gagiu (1938–2010), au în decor și secvențe din Castelul de Apă, scările spiralate.

În 2014, Castelul de Apă a fost vizitat de 11 mii de persoane. Cei mai fideli vizitatori ai turnului sînt studenții de la facultățile de psihologie și limbi străine ale Universității de Stat din Moldova.

Ion XENOFONTOV, doctor în istorie, articol scris pentru moldovasuverană.md.

Pe data de 13 octombrie 2022, Turnul de Apă din Chișinău a marcat 130 de ani de la înființare.

Cu această ocazie, Î.S. „Poșta Moldovei” a fost prezentă la evenimentul organizat de Muzeul de Istorie al orașului Chișinău, în colaborare cu Centrul de Cercetări Filologice al USM și sub egida Direcției Cultură a Primăriei Municipiului Chișinău.

Agenda evenimentului a inclus prezentarea și punerea în circulație a cărții poștale cu marcă fixă „Turnul de Apă din Chișinău - 130 ani”. Invitate la eveniment au fost Angela Cutasevici, viceprimar al municipiului Chișinău, Violeta Cojocaru, viceadministratoarea Î.S. „Poșta Moldovei” și Valeria Suruceanu, directoarea Muzeului de Istorie al orașului Chișinău.

Viceadministratoarea întreprinderii, Violeta Cojocaru a venit cu un mesaj de felicitare: „Vă dorim cât mai mulți vizitatori și să păstrați în continuare cele mai importante obiecte care transmit istoria orașului Chișinău. Ne bucură faptul, că avem un astfel de loc de însemnătate națională, în care se păstrează obiecte importante din istoria și evoluția orașului Chișinău. Turnul de apă din Chișinău a devenit unul dintre simbolurile importante ale orașului și este inclus în Registrul monumentelor Republicii Moldova protejate de stat”.

Cartea poștală cu marcă fixă este tipărită în 450 de exemplare. O găsiți pe siteul filatelia.md, iar în vânzare - la magazinul filatelic al Poștei Moldovei.

Pensiunea „La cramă” din satul Manoilești, raionul Ungheni

„La cramă” este o vilă și hotel din satul Manoilești din raionul Ungheni. Vă reamintim că raionul Ungheni se află la granița cu România (și Uniunea Europeană). Daca vrei sa alegi o excursie in satul Manoilești, poti alege acest sat, mai ales daca vrei sa stai noaptea.

La cramă vă va oferi mâncarea tradițională a Moldovei și veți admira peisajele frumoase ale țării noastre. Pagina de Facebook a pensiunii „La cramă” este aici. Numărul de telefon este + 373 0767 70 885.

Vila La cramă este situată pe traseul R1, traversând spre Manoilești (500 m până la sat), într-o zonă liniștită și înconjurată de o panoramă minunată. La cramă este o pensiune și cazare cu restaurant, având câteva numere de cazare, și este o pensiune și cazare cu 4 stele. La cama are condiții de viață care satisfac chiar și turistul pretențios.

Pensiunea „La CRAMA” o găsiți pe traseul R1, intersecția spre s. Manoilești. Aproape de orașul Ungheni. E amplasată într-o zonă retrasă, liniștită și înconjurată de o panoramă cu mult verde.

📌„La CRAMA” este o pensiune cu restaurant, avînd și cîteva numere de cazare. Are condiții excelente de cazare care pot mulțumi chiar și pe cei mai exigenți turiști. 

🍗 Aici veți putea savura o bunătate de ciolan de porc copt după o rețetă specială pe care o puteți afla in video 😉 

☝️E bine să știți că pensiunea are un restaurant în stil tradițional.

Un video realizat de ETNOtravel poate fi văzut aici.

Platforma NEAMPORNIT informează că:

Pentru a vă bucura de un weekend prelungit alături de cei dragi, astăzi campania #NeamPornit vă sugerează să descoperim o nouă destinație turistică în satul Mănoilești, r. Ungheni – pensiunea ,,La Crama” un loc potrivit pentru culturalizare și relaxare, unde vă puteți petrece aceste zile libere departe de forfota marelui eveniment pe care îl găzduiește Moldova.

Pensiunea ,,La Crama” se află în extravilanul s. Mănoilești, într-o zonă retrasă, liniștită și înconjurată de o panoramă frumoasă. Pensiunea are restaurant, patru numere de cazare care sunt construite în lemn, o mică cramă cu vinuri de casă și casa mare. Pentru activități de agrement în sânul naturii puteți să vă odihniți la unul din foișoare amenajate sau la terasă având o imagine de ansamblu foarte frumoasă.

Important este de știut e că pensiunea pune accent pe prepararea bucatelor tradiționale. Astfel pe lângă sarmale, zeamă sau friptură aici aveți posibilitatea să degustați din specialitatea casei baba neagră și ciolanul de porc, care se pregătește deosebit în această locație turistică.

De asemenea pensiunea oferă spații de organizare a unor evenimente de familie sau conferințe de orice tip. Iar de fiecare dată revenind la această pensiune veți fi tratați niște oaspeți veritabili cu bucate tradiționale bune, locuri de cazare confortabile și activități de agrement pe măsură.

Fii turist la tine în țară: obiective turistice în raionul Orhei

Regiunea Orheiului cuprinde un străvechi ținut, străjuit altădată de cetatea Orheiului, puternica fundație a lui Ștefan cel Mare. Marele domn ținea să răsplătească din belșug vitejia orheienilor, cunoscuți ca cei mai buni arcași ai săi. În istoria politică și militară a Moldovei, orheienii au jucat un rol de seamă, răsculându-se uneori împotriva domniei, sau sprijinind pe anumiți domni, în rivalitatea pentru scaunul Moldovei.

Unitățile teritorial-administrative ale Moldovei în Evul Mediu erau ținuturile (divizate în ocoale) și corespundeau județelor din Țara Românească. Ținuturile Moldovei, conform „Descrierii Moldovei” (Descriptio Molaviae) de Dimitrie Cantemir pot fi reprezentate în felul următor:

Județul/ţinutul (Uezd) Orhei.

În perioada 1812-1917, Moldova de la est de Prut a fost anexată de Imperiul Rus, actualul teritoriu al Republicii Moldova s-a aflat, astfel, sub administrare țaristă. Sub Imperiul Rus, Basarabia a fost inițial oblast – regiune autonomă – (până în anul 1873), iar după aceea o gubernie (provincie) (1873-1917) divizată în opt judeţe.

Este oportun să precizăm că, un timp, instituţiile autocraţiei ţariste din Basarabia au întrebuinţat în actele emise, redactate în ruseşte, cuvântul românesc ţinut, paralel cu termenul rusesc uezd. Bunăoară, Regulamentul privind administrarea Basarabiei din 1828 conţine în această ordine de idei următoarea stipulaţie: ,,Administraţia regiunii Basarabia se împarte în cea regională, judeţeană (uzdnoe) sau ţinutală şi orăşenească”. Oficialităţile imperiale ruse au făcut uz de cuvântul ţinut, deoarece ele, în faza iniţială ce a urmat după anexare, au păstrat în provincia românească dintre Prut şi Nistru structurile administrativ-teritoriale caracteristice Principatului Moldovei, iar ulterior le-au introdus pe cele ruseşti. Prin urmare, atunci când ne referim la unităţile administrative ale Basarabiei de până în anii ’30 ai secolului al XIX-lea, folosim termenul ţinut, iar în cazul celor existente după 1828 vom întrebuinţa termenul judeţ (traducând din ruseşte cuvântul uezd).

Județul (Uezd) Orhei a fost o unitate administrativ-teritorială din Gubernia Basarabia, constituită în 1818. Centrul administrativ al ținutului a fost municipiul Orhei. Populația ținutului era de 213.478 locuitori (în 1896). Unitate administrativ-teritorială ocupa o suprafață de 4.133 km².

Oraşul Orhei este o localitate cu valori şi tradiţii culturale bogate. Urba dispune de 63 monumente istorico-memoriale, de artă şi arhitectură, dintre care 14 sunt de importanţă naţională, iar 49 de importanţă locală, 1 casă de cultură, 7 biblioteci şi 2 instituţii de învăţământ artistic (pictură şi muzică). În oraş activează colective artistice de amatori. În raionul Orhei, de asemenea, pot fi vizitate mai multe obiective turistice.

Monumentul lui Vasile Lupu din Orhei (1937). 

Vasile Lupu a fost Domnitor al Moldovei în anii 1634-1653. Domnitorul  care, vrăjit de frumusețea locurilor, își avea aici reședința de vacanță. Pe timpul domniei lui Orheiul a înflorit, de exemplu, doar aici și la Iași (capitala) străzile erau pavate cu lemn. Autorul sculpturii de bronz este celebrul sculptor român Oscar Han, iar arhitectul Robert Kurţ.

La 11 noiembrie 1937, în prezenţa reprezentanţilor Guvernului României, prefectului Constantin Roşca, Cavaler al Ordinului Steaua României şi a primarului de Orhei Constantin Plăcintă, Cavaler al Ordinului Steaua României, preotul-paroh Piescu de la Catedrala Sf. Dumitru, a fost sfinţit şi inaugurat Monumentul din bronz al domnitorului Moldovei Vasile Lupu.

Statuia din bronz îl reprezintă pe Vasile Lupu, în straie de voievod, în mâna dreaptă ţinând o gramotă domnească. Postamentul este executat din piatră de Cosăuţi. Statuia a înregistrat un record în ceea ce privește amplasarea sa, fiind strămutată de 8 ori. Monumentul constituie răsplata şi recunoştinţa orheienilor faţă de marile realizări ai voievodului moldovean.

Inaugurarea monumentului lui Vasile Lupu la Orhei, 5 noiembrie 1937. În luna iunie 1940, înainte de venirea ocupanţilor sovietici, statuia a fost evacuată la Iaşi şi instalată pe locul unde puţin mai devreme a stat statuia lui George G. Mârzescu. 

Statuia la Iaşi, 1941. În timpul războiului, după fugărirea sovieticilor din Basarabia de către trupele germano-române, statuia a fost adusă înapoi la Orhei şi instalată în anul 1942 pe un soclu scurt. În anul 1944 sovieticii revin în Basarabia. Statuia domnitorului Vasile Lupu este dusă la Craiova, în parcul Nicolae Romanescu, însă la 24 ianuarie 1945 a fost preluată de armata sovietică şi transportată în U.R.S.S.

Readus din nou la Orhei în timpul ocupaţiei ruse şi instalat într-un scuar lângă locul iniţial, mai târziu mutat în curtea bisericii Sf. Dumitru.

În prezent statuia e la câţiva metri mai într-o parte de locul iniţial, soclul fiind absolut diferit. La 5 noiembrie 1937, în prezenţa reprezentanţilor Guvernului României, prefectului Constantin Roşca, Cavaler al Ordinului Steaua României şi a primarului de Orhei Constantin Plăcintă, Cavaler al Ordinului Steaua României, preotul-paroh Piescu de la Catedrala Sf. Dumitru, a fost sfinţit şi inaugurat monumentul din bronz al domnitorului Moldovei Vasile Lupu, opera de artă a vestitului sculptor Oscar Han. Autorul sculpturii fiind celebrul sculpror român Oscar Han, iar arhitectul Robert Kurţ.

Statuia din bronz îl reprezintă pe Vasile Lupu, în odăjdii voievodale, în mâna dreaptă ţinând o gramotă domnească. Statuia este redată în mişcare. Imagini de arhivă, vedeți aici, dar și aici. 

Catedrala „Sfântul Dumitru”. Zece curiozități despre catedrală

Cel mai vechi lăcaș religios din Orhei și unul dintre cele mai vechi din țară, catedrala Sfântul Dumitru a fost construită între anii 1632 și 1636 și sfințită cu ocazia sosirii domnitorului la Orhei în 1637.

Ctitorul Catedralei a fost domnitorul Moldovei Vasile Lupu (1634-1653). Biserica face parte din Patrimoniul național, fiind una dintre cele mai importante construcţii ecleziastice păstrate până în prezent.Patrimoniul arheologic și cel construit, se îmbină armonios cu mediul înconjurător, constituind repere pentru, activizarea industriilor creative, dar și celor legate de sporirea atractivității turistice.

Imaginea bisericii este tipărită pe verso-ul bancnotei de 5 lei moldovenești.

În mijlocul Orheiului, pe un deal, se înălță vechea și frumoasa Catedrală domnească „Sfîntul Dumitru”. Este simbolul cultural și spiritual al orheienilor. În profilul stilului moldovenesc de epocă, biserica este constituită din altar (formînd un semicerc în partea de răsărit a bisericii), naos și pronaos, pridvor, inițial deschis, pe segmentul sudic fiind suprapus de un turn-clopotniță.

În mentalul colectiv, construcția Bisericii „Sfîntul Dumitru” a fost atribuită lui Ștefan cel Mare (1457–1504). În realitate, biserica a fost construită de Vasile Lupu (1634–1653) pe locul unei biserici de lemn.

Biserica „Sfîntul Dumitru” a fost înălțată între anii 1632 și 1636, iar în 1637, cu prilejul sosirii domnitorului Vasile Lupu la Orhei, a fost sfințită. Lăcașul sfînt nu a fost edificat întîmplător în tîrgul Orhei, unul dintre cele mai importante din partea de est a Țării Moldovei. Însuși voievodul „se ocupa personal” de această localitate.

Vasile Lupu a mai zidit între 7 mai 1645 și 7 mai 1646 o biserică cu hramul „Sfîntul Dumitru” în orașul Chilia. Anterior pe acel loc se afla o biserică edificată de Ștefan cel Mare, după planurile arhitectului italian Ioan Provana, care a fost arsă de tătari. Ca și în biserica din Orhei și în cea din Chilia, la intrare, se află stema Moldovei, săpată în piatră. Edificiile de cult creștin din spațiile aflate sub administrație otomană, cum era și biserica din Chilia, erau adîncite parțial în pămînt.

Pisania Catedralei „Sfîntul Dumitru”, izvor istoric autentic, are cioplit în piatră, în slavonă, următorul text: „Prin îngăduirea Tatălui și prin grăbirea Fiului și desăvîrșirea Sfîntului Duh începută și clădită această biserică întru numele Sfîntului, slăvitului, marelui mucenic, izvorul de mir, Dimitrie, făcătorul de minuni, Io Vasile Voevod cu mila lui Dumnezeu, Domn al pămîntului Moldovei și doamna lui Tudosia și copilul lor Ioan Voevod”.

Biserica are 24 m lungime și 9 m lățime.

Lăcașul sfînt are trăsături comune cu tipologia bisericilor „Sfinții Arhangheli” (județul Iași, 1666), „Sfîntul Gheorghe” din Șerbești (județul Neamț, 1637), cu biserica-cetate de la Cotnari, ctitoria lui Ștefan cel Mare ș.a.

Într-un hrisov din 15 februarie 1667, semnat de Iliaș Alexandru Voievod, se vorbește despre Nidelcu Sîrbu, proprietarul unei bălți de pe apa Răutului, între Mitoc și Cișmea, care aproviziona „masa bisericii” cu pește proaspăt.

În letopisețul bisericii alcătuit în 1886/87 se consemnează faptul că autoritățile tîrgului au instalat în pridvor o baniță din piatră, denumită „domnească”. Banița avea forma unui stup făcut din trunchi de copac, fiind gravate stema Moldovei cu capul de bour, anul 1781 și cuvintele „s-a făcut să se știe”, „măsura”, „a zecea parte mie dă-mi-o”. Ultima frază solicita a zecea parte din „toată pîinea” pe care localnicii urmau să o ofere bisericii.

În locul statuii lui Vasile Lupu din incinta Bisericii „Sfîntul Dumitru” (transferată în centrul orașului Orhei) a fost înălțată o cruce, pe al cărei postament este fixată următoarea pisanie: „Pe mîndre plaiuri orheiene /Cinstirea noastră se așterne/ Pentru acei cu spada în mînă/ Și preoțimea cea bătrînă/ Pentru fruntașii neamului/ Și pentru gospodarii lui/ Ce viața și-o sacrificară/ sfințînd prin sînge această țară. Ctitori: Valeriu Muravschi, prim-ministru, a. 1991–1992; Sergiu Muravschi, director general, Direcția Agricolă, județul Orhei, a. 1990–2003”. 

La 21 octombrie 2016, odată cu numirea arhimandritului Siluan (Șalari) în ierarhia bisericească de episcop de Orhei și vicar al Mitropoliei Chișinăului și a întregii Moldove, Biserica „Sfîntul Dumitru” a obținut statutul de catedrală.

(Articol scris de Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie pt Moldova Suverană). 

Sediul Upravei Zemstvei Orhei. Monument de istorie şi arhitectură din sec. XIX. 

Sediul Zemstvei Orhei (Upravei Guberniei Basarabia, începutul construcției în 1882), responsabil tehnic, arhitectorul-inginer A. Ţiganko, fiind cunoscut şi prin construcţia sediului Liceului Real din Chişinău (în prezent blocul Facultăţii de Filologie a Universităţii de Stat din Moldova), a fost construită la îndemnul fostului preşedinte al Zemstvei Orhei, Alexandru Cotruță.

Sediul reprezintă o clădire de unicat în construcţia arhitecturală urbană din Basarabia. Clădirea era în doua etaje, cu mai multe coloane atît în afara sediului, cît şi în interiorul acesteia. La Primul nivel se situau birourile  specialiştilor Zemstvei.  La nivelul doi se găsea obiectul principal – Sala de şedinţe cu Coloane şi Policandru aurit. Aici se afla şi Biroul Preşedintelui Zemstvei judeţului Orhei. Clădirea era iluminată prin cele 20 ferestre impunătoare masive. În subsolul  clădirii se păstra arhiva Zemstvei.

În acest edificiu la 25 martie 1918 deputaţii din Orhei au votat Moţiunea de Unire a Basarabiei.

Sediul Upravei Zemstvei Orhei. Monument de istorie şi arhitectură din sec. XIX. A fost construită la îndemnul fostului preşedinte al Zemstvei Orhei, Alexandru Cotruță. În acest edificiu la 25 martie 1918 deputaţii Orheiului au votat Moţiunea de Unire a Basarabiei cu România. După 1 ianuarie 1919 în acest sediu a fost Prefectura şi Tribunalul judeţului Orhei. Сlădirea a fost utilizată de Liceul Teoretic „Ioan Luca Caragiale”.

Muzeul de Istorie şi Etnografie din Orhei

Muzeul de Istorie și Etnografie Orhei se află în incinta unei case de locuit cu poartă ornamentată, fostă vilă care a aparținut arhitectorului român Mircea Bengulescu. Clădirea reprezintă o moștenire istorică de o valoare incontestabilă pentru întreg neamul românesc, construită în stil neoromânesc (1928-1929), fiind monument de arhitectură de importanță națională, inclus în Registrul de Stat al monumentelor din Republica Moldova ocrotit de stat cu nr.984, aprobat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.1531-XII din 22 iunie 1993 (Monitorul Oficial al RM, 2010, 2 februarie, nr.15-17, art.24, p.10-109).

Colecţia muzeului conține mai mult de 20 mii de exponate, cele mai valoroase fiind colecţiile de monede și carte veche. Expoziția permanentă a muzeului este consacrată cercetărilor istorice și arheologice de pe teritoriul raionului Orhei.

Muzeul de Istorie și Etnografie Orhei este unica instituție de cultură de acest fel din Orhei, unul din puținele orașe din Basarabia în care centrul istoric a rezistat războaielor mondiale, monumentele de arhitectură și clădirile vechi fiind aproape intacte.

Sediul Judecătoriei Orhei. 

Monument de istorie şi arhitectură din sec. XX, construită prin anii 30 - Casă a doctorului şi avocatului Mihai Coteanu, fost  primar şi prefect al Judeţului Orhei și soţia sa, Ecaterina Pelivan, medic-şef al judeţului Orhei,  fiica lui Ion Pelivan.

Familia Coteanu a găzduit drept oaspeţi în casa sa aşa personalităţi ca Nicolae Iorga și Mihail Sadoveanu. Mihai Coteanu a fost și directorul săptămânalului „Frăția Românească” din Orhei (publicația periodică, 1919-1940).

După cel de-al doilea război mondial în edificiul a fost ocupat de Comitetul executiv orăşenesc Orhei de deputaţi ai poporului.  În anii 90 aici a fost transferată Judecătoria raionului Orhei.

Unicul muzeu evreiesc de istorie din țară se află în orașul Orhei. Care este programul de vizite.

Până în anul 2016, clădirea era fosta reședință a unei sinagogi. Din cauza unei vandalizări, multe dintre obiectele păstrate au fost arse, iar o parte – deteriorate. Cele care au reușit să fie recuperate au devenit exponate.

Piese vestimentare, obiecte donate sau păstrate cu sfințenie – toate pot fi admirate în cadrul muzeului evreiesc de istorie din orașul Orhei. Acesta, ca localizare, ar fi avut o mare însemnătate pentru comunitatea evreiască de odinioară. În perioada interbelică, în zona respectivă a orașului activau cele mai multe sinagogi. Chiar și după genocidul care s-a înfăptuit și pe teritoriul țării noastre, în interiorul vechii sinagogi au rămas să fie păstrate cărți și suluri de tora (biblia ebraică), expuse și atinse doar de reprezentanții acestei religii. În cadrul muzeului, vizitatorii au posibilitate să citească informația cu referire la istoria comunității evreiești din Moldova, aceasta fiind prezentată în două limbi: română și rusă. Conform datelor statistice din anul 2021, în Republica Moldova locuiau circa 15 000 de evrei. În perioada interbelică, orașele Chișinău, Orhei și Soroca găzduiau cel mai mare număr al comunității. Referitor la orașul Orhei, circa 65 % o reprezenta populația iudaică din întreg numărul de locuitori. Tot acolo activau în jur de 30 de sinagogi.

Biserica romano-catolică din Orhei

În 1895, în oraşul Orhei locuiau 125 de catolici (60 bărbaţi, 65 femei). Numărul catolicilor nefiind mare, aceştia, pentru a participa la sfânta Liturghie, mergeau fie la Chişinău, fie la Râbniţa. În anul 1904 catolicii din localitate, s-au adresat guvernatorului Basarabiei cu cererea să li se acorde permisiunea pentru construirea unei biserici romano-catolice.

Un reportaj video urmăriți aici.

Biserica a început să fie construită în 1911, iar lucrările au fost finisate în 1914. În anul 1921, după unirea Basarabiei cu România, Papa Benedict al XV-lea a transferat cele cinci parohii basarabene existente la acea dată (Chişinău, Tighina, Bălţi, Hotin şi Crasna) de sub jurisdicţia Episcopiei de Tiraspol sub jurisdicţia Episcopiei de Iaşi 

Lăcaşul de cult, construit în stil neogotic (specific țărilor din nord-vestul Europei), a fost zidit pe terenul achiziționat de la Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”. În anul 1926, în Basarabia activau 9 parohii, păstorite de 8 preoţi, care slujeau în 6 biserici şi 8 capele. Întrucât în decretul papal din 1921 nu este menţionată parohia Orhei, dar existând deja în 1926, se presupune că ea a fost înfiinţată în perioada 1921-1926, data cea mai probabilă fiind 1922, anul în care părintele Nicolae Szczurek a fost transferat ca paroh la Tighina, acesta din 1916 îngrijindu-se de catolicii din Orhei.

Ctitorii de bază ai edificiului de cult au fost membrii familiei Doliwa-Dobrowolski, proprietari funciari, în mod special Cesarina Doliwa-Dobrowolski (1841–1924), înmormîntată în cavoul bisericii. Ambii erau creştini cu suflet mare şi fiecare a ctitorit câte un lăcaş de cult în Orhei. Ea – unul catolic, iar el – biserica ortodoxă din comuna Brăviceni. Descendenții acesteia stabiliți în Elveția și Canada au vizitat de mai multe ori lăcașul sfânt. Ca mai toate lăcaşurile de cult din Basarabia, nici acesta nu a scăpat, de-a lungul perioadei bolşevice, de pângărire. În 1946 a fost transformat în sală de sport, trecând apoi „de la un stăpân la altul”.  

În 1990 s-a încercat o restaurare a ei, dar cu multe greşeli, pentru că nu se ştia cum arăta initial. Biserica a fost reanimată grație părintelui Klaus Kniffki, din Congregaţia Cuvîntului Divin, care în 1998 i-a îndemnat pe enoriaşi să renască comunitatea catolică din Orhei. Iar în 2001, după retrocedarea bisericii comunităţii catolice din Orhei, Episcopia Romano-Catolică de Chişinău a început restaurarea clădirii, Evgheni Smolin a fost arhitect-şef al proiectului de restaurare. Biserica a fost construită din piatră, din carierele din raionul Orhei. Este înfrumusețată cu frescă, vitralii și flori. La 15 august 2008, de sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului, PS Anton Coşa a sfinţit biserica nou restaurată. Potrivit recensămîntului din anul 2004, în raionul Orhei locuiau 88 de catolici.

Totodată, mai citiți aici și aici la temă.

Sinagoga din Orhei este un lăcaș de cult evreiesc din orașul Orhei.

Singura sinagogă din Orhei, încă în funcțiune, se află pe strada Vasile Lupu nr.62. Aici se adună acum o mică comunitate a orașului de sărbători.

Edificiul cu un etaj și o suprafață  totală de aproximativ 100 m² a fost construit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În 1989, a fost returnată comunității evreiești locale. Este situată lângă locul unde sinagoga a fost distrusă.

Cimitirul Evreiesc din Orhei.

Este unul dintre cel mai vechi și mai mare cimitir evreiesc din Moldova (peste 400 de ani, 9 ha). Acesta se află în top trei cele mai străvechi cimitire active din Europa de Est, alături de cimitirele din Praga și din Mainz, Germania.

Cu aproximativ patru veacuri în urmă, evreii și-au adus aici morții, cimitirul numărându-se acum printre cele mai vechi din Europa. Este un loc plin de istorie unde și-au găsit ulterior somnul de veci atât evreii împușcați de fasciști și înhumați într-o groapă comună, cât și elita evreiască din acele timpuri.

Cimitirele evreiești de la noi găzduiesc multe personalități din elita evreiască: Ancel Sadîcov (un evreu care a scris cărți de aritmetică pentru elevi), Aron Ravici (fostul ambasador al României în Chile, care vorbea 26 de limbi), Grigore Gorviț (tanchist polonez, îngropat în cimitirul din Orhei în 1987), Arcadi Grimberg (fostul director al parcului de autobuze, are chipul sculptat în bronz și încorporat în piatra de mormânt), ș.a.

Vechiul cimitir ne demonstrează că fițele nu lipseau nici în urmă cu decenii. Acesta are o „alee VIP”, unde stau în rând mormintele a zeci de persoane care au făcut parte din elita evreiască: un fost bancher, un proprietar de moară, un latifundiar care oferea pământuri țăranilor, medici renumiți și un bogătaș care a finanțat un azil de bătrâni. Toți au monumente impunătoare, aduse pe atunci din Italia, care s-au păstrat foarte bine.

Actualmente, cimitirul este împărțit pe sectoare, iar numele morților identificați au fost înșirate într-o carte, în ordine alfabetică. Orice persoană care-și caută rudele înmormântate aici poate să le găsească mormintele. Ghidul a fost realizat de președintele Asociației de cultură evreiască Orhei, care a lucrat vreo cinci ani la această carte.

Clădirea Colegiului „Vasile Lupu”

Clădirea Colegiului „Vasile Lupu” (fondat în 1923) construită în 1919 la inițiativa primarului de atunci Vasile Mahu, în stil neo-românesc, cu pereţi groşi de mai bine de un metru, ridicaţi după tehnologiile utilizate la construcţia bisericilor.

Conform datelor din arhivă, pregătirea cadrelor didactice la Orhei se realizează din anul 1923, în Școala Normală „Alexandru Ioan Cuza”, care pregătea învățători și care în 1940 a fost reorganizată în Școala Pedagogică „Alexandru Ioan Cuza”.

Prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 245 din 08 mai 1991 și a ordinului Ministerului Științei și Învățămîntului nr.105 din 21 mai 1991 instituția de învățământ s-a reorganizat în Școala Normală „Vasile Lupu”, cu durata studiilor de 5 ani.

Chateau Vartely (vinărie, restaurant, hotel).

Originea numelui Vartely se regăsește în numele Orhei, cuvânt care în maghiară înseamnă „loc al cetăţii”, (vár + hely sau cetate + loc).

Brandul Château Vartely a fost elaborat și lansat în anul 2004. Sloganul acestui brand e ,,Vin cu dragoste pentru tine’’, pentru că fiecare licoare produsă la Château Vartely are o parte din sufletul și dăruirea celor care muncesc aici. 

Pagina de Facebook - aici.

Site oficial - varterly.md și visit-varterly.md

După standardele vinificatorilor din lumea veche și lumea nouă, Château Vartely este o companie care îmbină tehnologiile de ultimă generație în creșterea viței-de-vie și prelucrarea strugurilor cu pasiunea pentru producerea vinului de calitate.

Compania Château Vartely a fost fondată în anul 2004, dar vinurile sub acest brand au apărut încă în anul 1996 devenind o influență majoră pe piața vinurilor din țară și peste hotarele ei, care deja are un renume internațional, iar în 2008 a apărut Complexul Turistic, dotat cu toate necesitățile pentru oaspeți.

Acest întreg spațiu se află la o distanță de doar 50 de kilometri de Chișinău. Château Vartely dispune și de o suprafață totală de vii de 550 de hectare, situate în zona Codrului și cea Bugeacului, iar roadele strugurilor crescuți în aceste spații sunt împărțite în peste 4,5 milioane de sticle anual.

Calitatea vinurilor Château Vartely este remarcată prin medalii și distincții, câștigate la cele mai renumite concursuri internaționale: Mondial de Bruxelles, Mundus Vini, Vinalies Internationales, Decanter, International Wine & Spirits Competition, Sakura, Citta del Vino, International Wine Challenge și multe altele.

Monument Istoric şi Arheologic ”Orheiul Vechi”. 

Este amplasat în aer liber (pe o suprafață de 220 ha), în albia pitorească a rîului Răut (care curge de-a lungul întregului raion Orhei), pe teritoriul din apropierea satelor Trebujeni şi Butuceni.

Se află nu prea departe de Chișinău, aproximativ la 43-45 km depărtare, ceea e un stimul în plus pentru organizarea numeroaselor excursii prin aceste locuri. Pe teritoriul complexului se află două muzee, o mănăstire în stîncă deschisă pentru vizitatori, dar şi cîteva hoteluri particulare.

Mănăstirea Curchi

Monumentul are o importanţă deosebită deoarece aici s-au păstrat urme de viaţă umană din cele mai vechi timpuri şi până în evul mediu târziu. Straturile de cultură ale acestui monument oglindesc toată istoria neamului şi al meleagului, ilustrând-o cu vestigii arheologice de o mare valoare muzeistică. Este un monument de arhitectură de tip orăşenesc, unde s-au păstrat multe construcţii, care prezintă un interes mare pentru istorici, arheologi, arhitecţi, dar şi turişti.

Aspecte privind activitatea arhimandritului Chiril şi ridicarea la rangul de mănăstire a schitului Curchi din anul 1813.

După anexarea spaţiului pruto-nistrean la Rusia, la 16/28 mai 1812, organizarea administraţiei ecleziastice din această regiune a avut de suferit unele schimbări esenţiale. Deja în lunile august-septembrie 1812 mitropolitul şi exarhul Gavriil Bănulescu-Bodoni a iniţiat un proces de transformări, care într-un final se va solda cu fondarea unei eparhii noi, ce a cuprins teritoriile fostelor instituţii administrative bisericeşti precum Mitropolia Moldovei, Episcopia de Huşi şi Mitropolia Proilaviei.

Schimbările produse în plan administrativ în noua achiziţie a imperiului ţarist au atins şi unele lăcaşuri ecleziastice, inclusiv mănăstirea Curchi. Ctitorită de fraţii Iordache şi Mihail Curchi, conform unor date, pe la 1773, şi de căpitanul de margine Teodor Sabău, care a înzestrat mănăstirea cu o serie de bunuri 1, aceasta până în anul 1813 a avut rangul de schit, iar începând cu data de 22 septembrie 1813, prin dispoziţia mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, a fost ridicată la rangul de mănăstire, în fruntea acestui lăcaş fiind desemnat, la cererea ctitorului, fostul conducător al mănăstirii Galata, Chiril, care a condus acest aşezământ până la începutul anului 1825 martie 23, momentul trecerii întru Domnul.

Regele Mihai ar fi vizitat mănăstirea Curchi. Articolul complet - aici.

Site-ul mănăstirii Curchi poate fi accesat aici.

Mănăstirea Curchi este o mănăstire de călugări din Republica Moldova, unul din cele mai însemnate monumente ale arhitecturii basarabene. Este situată în Codrii Orheiului, pe teritoriul satului Curchi, raionul Orhei. Ca ansamblu arhitectural s-a constituit în secolele XVIII - XIX. Este compusă din cinci biserici, două clădiri cu chilii, stăreție, mai multe încăperi auxiliare, o livadă, un schit cu arhondaric aflat la 500 m de Mănăstire și un bazin de piatră. Biserica „Nașterea Maicii Domnului”, construită în 1775 de către Iordache Curchi, este un exemplu de stil neobizantin, iar biserica "Sfântul Nicolae" (1808 - 1810) este construită în stilul clasicismului cu elemente de baroc. Tot ansamblul e înconjurat de un zid înalt de piatră. În perioada sovietică mănăstirea a fost transformată în spital de psihiatrie.

Blogul amfostacolo.ro o să vă ajute să citiți recenzii despre traseele turistice din Orhei. 

(foto, video) Peștera „Emil Racoviță”: O călătorie la 40 de metri sub pământ

Una din cele mai mari peșteri de ghips din lume se află în Republica Moldova. Pe cât de mare, pe atât de puțin cercetată, deși a fost descoperită mai bine de jumătate de veac în urmă. Peștera „Emil Racoviță” sau „Cenușăreasa”, așa cum obișnuiesc să o numească cercetătorii, datorită particularităților sale, a câștigat mai multe diplome internaționale. Autoritățile spun că au planuri mari cu ea și speră să o transforme pe viitor într-un obiectiv turistic inedit. Am încercat să aflăm cum arată astăzi peștera „Emil Racoviță” și cât de ușor pot ajunge turiștii la acest monument al naturii.

Peștera se află la 282 de km de Chișinău, în extremitatea Nord-Vestică a Republicii Moldova, în apropierea nemijlocită a localității Criva. Pentru a reuși la timp și a ne alătura grupului de cercetători care au acceptat să ne ia cu ei în subteran, am pornit din Capitală la ora 5 dimineața.

Ajunși la Criva, ne-a mai luat o oră să perfectăm permisele individuale speciale la sediul poliției de frontieră, unde a trebuit să explicăm motivele aflării noastre acolo, dar și să demonstrăm că avem echipamentul necesar și că suntem însoţiţi de un grup de cercetători. Fără aceste permise și fără însoțitori calificați nimeni nu poate intra în subteran. După perfectarea tuturor formalităților, am coborât într-un final în peșteră. Accesul se face doar printr-o intrare improvizată, săpată de savanții de la Academia de Ştiinţe încă în 1977. Până a ajunge la galeriile peșterii propriu-zis, trebuie să cobori aproximativ 40 de metri pe niște scări metalice prinse de pereții unei fântâni destul de strâmte.

Intrarea în peşteră şi o parte a galeriilor importante se află chiar pe teritoriul unei cariere de ghips, care în prezent este exploatată de compania moldo-germană Knauf. Ghipsul este extras şi astăzi prin detonare şi acest lucru pare să alarmeze cel mai mult organizațiile de mediu.

Președintele Clubului Speologilor „Abis”, din Republica Moldova, Igor Teleshman, împreună cu care am coborât în peșteră, ne-a spus că ea a apărut într-un bloc de roci cu o grosime de circa o sută de metri, iar evoluţia sa a survenit urmând o complicată reţea de fracturi care sunt concentrate pe câteva zeci de kilometri pătraţi.

Galeriile peșterii formează un adevărat labirint, foarte complicat şi sinuos, care îi pune la încercare chiar şi pe cei mai experimentați cercetători. În cinci ore de aflare în subteran am parcurs ceva mai mult de 10 kilometri traversând galerii, care comunică între ele prin coridoare înguste, uneori atât de înguste, încât un om de statură mijlocie cu greu se poate strecura printre ele. Aceste coridoare asigură trecerea de la un nivel la altul în subteran, multe din încăperi fiind încă necercetate, din pricina apelor care le inundă în permanență. Coridoarelor înguste li se adaugă și temperatura scăzută care nu depășește 10 grade și umiditatea de 95%.

În interiorul peșterii găsim săli enorme, susținute de coloane din rocă de peste două milioane de ani, lacuri cu apă cristalină. Pe plafonul peşterii din speleoteme se observă stalactite în formare. În peșteră există mai multe caverne, unele cu înălțimea de peste 10 metri și o lățime de 30–40 de metri. Speologii au încercat să obțină fotografii detaliate ale sălilor descoperite, atribuindu-i fiecăreia un nume.

(Video, foto) O plimbare prin curtea unei perle arhitecturale moldovenești – Conacul Manuc Bei de la Hâncești

Drumul ce duce spre intrarea în Hâncești prevestește o ședere caldă și plăcută în orășelul care în evul mediu era considerat o poartă a Europei prin care trecea unica cale comercială accesibilă între țările asiatice și cele europene. Nu în zadar orășelul a fost punct de atracție și pentru marii negustori ai timpului, printre care și Manuc Bei, cel care în 1815 cumpără moșia Hâncești, unde mai târziu urmașii săi construiesc renumitul Conac Manuc Bei, ce astăzi face parte dintr-un complex sculptural unic, pe bună dreptate numit „o carte de vizită a Moldovei”.

De-a lungul timpului, târgușorul Hâncești a constituit o importantă localitate comercială a Statului Moldovenesc, fiind ceva intermediar între sat și oraș, cu un han pentru negustori străini, în care aceștia se ospătau și se odihneau.

După războiul ruso-turc din 1806-1812, Manuc Bei Mârzaian, personalitate remarcabilă, Dragomir al Turciei, pentru serviciile oferite generalilor ruși în tratative cu Turcia dobândește învoirea țarului rus de a se stabili cu traiul în una din localitățile frumoase ale Basarabiei. El cumpără de la principesa Dolgorughi moșia cu palatul ce-i aparțineau și se stabilește cu familia la Hâncești.

Cu toate că conacul de astăzi îi poartă numele, acesta nu a fost ridicat de către Manuc Bei, așa cum se vehiculează, el decedând la scurt timp după procurarea moșiei Hâncești, ci de către urmașii săi – fiul Murat, care a demarat construcția vilei boierești, și nepotul diplomatului, Grigore, care a încheiat lucrările respective.

După o istorie zbuciumată, în care complexul suportă cutremure, dar și alte încercări de a fi restaurat, în 1993 conacul obține statutul de monument de arhitectură. Anul 2013 este punct de start pentru restaurarea complexului istoric, datorită unui contract de grant semnat între Autoritatea de Management a Programului Operațional România-Moldova-Ucraina 2007-2013 și Consiliul Raional Hâncești pentru restaurarea complexului arhitectural. Proiectul a fost aplicat pe parcursul anilor 2014-2015. Pentru reconstrucție s-au cheltuit peste două milioane de euro.

Un reportaj foto puteți vedea aici.