7 aprilie 1954: S-a născut compozitorul Ion Aldea-Teodorovici

Ion Aldea-Teodorovici (7 aprilie 1954, Leova, URSS – 30 octombrie 1992, Coșereni, Ialomița) a fost compozitor și cântăreț din Republica Moldova.

BIOGRAFIE

Ion Aldea-Teodorovici s-a născut pe 7 aprilie 1954, de Buna Vestire, în orașul Leova, RSS Moldovenească. Tatăl său, Cristofor Teodorovici, a fost preot, dar, în perioada de ocupație sovietică a fost nevoit să se retragă din biserică. Mama sa, Maria Aldea, a fost moașă. Ion a fost cel mai mic dintre cei trei copii din familie, ceilalți doi frați fiind Adrian (care era de la o altă mamă) și Petre. Câțiva ani, tatăl său a fost solist în Capela corală „Doina”, apoi, căsătorindu-se cu Maria Aldea, se întoarce acasă, în Leova, unde lucrează ca profesor de muzică și conduce corul Școlii moldovenești nr. 2 din localitate. De la tatăl său, Ion a moștenit dragostea față de muzica sacră, care l-a inspirat în piesele pe care avea să le scrie mai târziu. Și tot la îndemnul tatălui, la vârsta de cinci ani, a început să studieze vioara și pianul. Fratele său, Petre Teodorovici, devenit și el compozitor, a crescut mai mult în casa bunicilor, iar Ion a fost mai mult „băiatul tatei”. Dar, ca și fiul său Cristi, la numai zece ani, Ion a rămas fără tată.

În 1961 mama sa îl aduce la Chișinău, la Școala de Muzică „Eugeniu Coca” (astăzi Liceul de Muzică „Ciprian Porumbescu”), unde Ion studiază clarinetul, până în 1969, când se înscrie la "Școala medie de muzică" din Tiraspol, unde studiază saxofonul și pe care o absolvește în 1973. Este înrolat în armata sovietică în orașul Zaporojie, RSS Ucraineană; aici, tânărul artist devine artilerist. L-a salvat de manevrele militare un general ucrainean, mare amator de jazz-band care, într-o zi, a ascultat întâmplător, la radio, în cadrul emisiunii pentru ostași, cântecul „Crede-mă, iubire”, intepretat de Sofia Rotaru și semnat de tânărul compozitor Ion Aldea-Teodorovici.

Din 1975 și până în 1981, când devine student la Facultatea de compoziție și pedagogie a Conservatorului "G. Musicescu" din Chișinău, activează în cadrul formației de muzică ușoară „Contemporanul” condusă de compozitorul Mihai Dolgan. Aici se produce în calitate de instrumentist, compozitor și solist. Tot în acești ani, lansează piesa „Seară albastră”, a cărei paternitate a fost disputată un timp între el și fratele său Petre Teodorovici, cu care semnase anterior câteva piese comune, începând cu această piesă, compozitorul a cunoscut dulceața și amarul succesului.

În 1981 Ion se căsătorește cu Doina Marin. La 5 august 1982 se naște fiul lor, Cristofor Aldea-Teodorovici. Tot pe atunci, duetul Doina și Ion este lansat la o seară de creație a poetului Grigore Vieru. Din 1981 până în 1988 Ion este student la Conservatorul „Gavriil Musicescu” din Chișinău, Facultatea Compoziție.

În anul 1985 participă, ca parte a programului cultural, la școala pentru tinerii savanți, care a avut loc la Vadul lui Vodă alături de poetul Grigore Vieru. În perioada 1982-1992 își desfășoară activitatea interpretativă și creatoare în duet cu soția sa. Fiind respins la Radio și Televiziune, Ion ia chitara în brațe și pornește împreună cu Doina să cutreiere satele Moldovei. În anul 1986 înființează formația „Telefon”, apoi „DIATE”. În 1987 activează la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău. În 1989 i se conferă titlul onorific Artist Emerit din Moldova. A scris muzică simfonică, de cameră, cântece pentru copii, pentru filme, pentru spectacole dramatice. Când era mai trist, scria muzică sacră.

Împreună cu soția sa a militat pentru re-unirea Basarabiei cu România. A optat pentru revenirea la limba română și grafia latină. Soții Ion și Doina Aldea-Teodorovici sunt primii care în anii 90' au cântat despre limba română, Eminescu.

INTERPRET AL INDEPENDENȚEI

La 27 august 1991, Ion și Doina Aldea-Teodorovici au cântat pentru Suveranitate și Independență la Marea Adunare Națională, apoi au plecat, imediat, la Festivalul de la Mamaia, unde Doina avea să spună: "Vin aici direct din Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, să vă aduc salutul libertății noastre".

În mai 1992, împreună cu poeții Grigore Vieru și Adrian Păunescu, au cântat în fața luptătorilor din războiul de pe Nistru, pentru a le ridica moralul. S-au aflat la o distanță de circa 300 de metri de tancurile și lunetele inamicilor.

DECESUL

În noaptea de 29/30 octombrie 1992, la orele 2.30, mașina în care se deplasau Ion și Doina Aldea-Teodorovici spre Chișinău a intrat într-un copac în apropierea localității Coșereni, la 49 de kilometri de București, România. În mașină se aflau patru persoane, șoferul și însoțitorul au scăpat fără nici o zgârietură în timp ce Ion și Doina, aflați pe bancheta din spate, au fost striviți între greutatea mașinii și copacii de pe marginea drumului. Moartea celor doi a fost percepută la data respectivă ca o tragedie națională.

FUNERALII NAȚIONALE

Tonul acestui articol sau al acestei secțiuni este nepotrivit pentru o enciclopedie.

Puteți contribui la îmbunătățirea lui sau sugera modificările necesare în pagina de discuție.

Înmormântarea lui Ion și Doina Aldea-Teodorovici a avut loc la 3 noiembrie 1992 la Cimitirul Central din Chișinău. O asemenea mulțime n-a mai fost adunată de la proclamarea independenței. Ziarul "Moldova Suverană", 5 noiembrie 1992: "Marți, 3 noiembrie, întreaga Republică Moldova și-a luat rămas bun de la Doina și Ion Aldea-Teodorovici care, în scurta lor viață pământească, au devenit un simbol al cântecului de libertate și a celor mai sacre aspirații ale românilor din stânga Prutului. La ora 10.30. Spre Opera Națională din Chișinău, în a cărei incintă au fost aștezate sicriile, se revarsă mulțime de lume pentru ultima întâlnire cu renumiții și îndrăgiții artiști. La 12.30 sicriile sunt scoase și purtate prin marea de oameni. Înregistrarea pe banda magnetică, răsună vocea Doinei și a lui Ion Aldea-Teodorovici. în nenumărate acorduri ale cântecului "Suveranitate", interpretat de ei acum doi ani în chiar această Piață sunt purtate pe umeri spre Cimitirul Central de pe strada Armenească din Chișinău. Cei doi neîntrecuți cântăreți, Doina și Ion, nedespărțiți în moarte ca și în viață, au rămas să-și doarmă somnul de veci alături, lângă biserica vechiului cimitir al Chișinăului.

OPERA

Ion Aldea-Teodorovici a scris peste 300 de cântece patriotice, lirice și pentru copii.

EDIȚII MUZICALE

«Ochii tăi, Moldovă». Culegere de muzică folc. Chișinău, ed. "Literatura Artistică", 1982.

DISCOGRAFIE

Albumul „Clopotul Învierii”

Maluri de Prut

Suveranitate

Eminescu,

Trei Culori

Bucurați-vă prieteni

Iartă-mă

Limba română

Pentru ea (Lacrima limbii noastre)

Sărut femeie mâna ta (Sfântă ni-i casa)

Reaprindeți candela...

Focul din vatră

Imensitate

Clopotul Învierii

Răsai

Două lacrimi gemene

Indiferența

Tu cauți o inimă simplă

Un nume pe zapadă

Floare dulce de tei

O serenadă

Albumul ”Două vieți și o dragoste”

Balada familială

Fuga

Don Juan

Copilul din leagăn

La restaurant

Bucurați-vă

Comment ca va

Nu te-ai priceput

Carnaval

Pace lumii

Ia-mă cu tine

Hai, hai

Spuneți-mi vă rog

Ninge

Ce farmece

Vârsta dragostei

Un telefon

Spectatorii

O umbrelă

MUZICĂ PENTRU FILME

"Iona"

"Disidentul"

"Ce te legeni, codrule"

PIESE DE TEATRU

”Aventurile celor 4 gemeni” - regia lui Victor Ignat la Teatrul ”Luceafărul” din Chisinau

"Fântână Anghelinei" - dram. A. Burac, Teatrul găgăuz din Ciadâr-Lunga

"Dragă, consăteanule" - dram. Gh. Malarciuc

"Abecedarul" - dram. D. Matcovschi, în regia lui Veniamin Apostol, Teatrul Național ”A.S. Puskin”

"Tata" - dram. D. Matcovschi, în regia lui Veniamin Apostol, Teatrul Național ”A.S. Puskin”

"Pomul vietii" - dram. D. Matcovschi, în regia lui Veniamin Apostol, Teatrul Național ”A.S. Puskin”

”Casa Nebunului” de Tudor Popescu, în regia lui Victor Ignat, Teatrul ”B.P. Hasdeu” din Cahul

A scris muzică instrumentală, "Rapsodie"; variații pentru pian, cvintet pentru coarde.

Sursa - pagina de Facebook: România  - țara mea de glorii, țara mea de dor

 

Cultură & Lifestyle: Dor de ducă: Cimișlia - micul Paris de la răscrucea a trei drumuri naționale (VIDEO)

La o distanță de 68 de km de capitală, pe malurile râului Cogâlnic, se află orașul Cimișlia. De fapt, Cimișlia este una dintre cele mai cunoscute localități din sudul țării. Odată pentru că adună sub același cer artiști populari talentați și încă odată pentru că orașul se află la intersecția a trei drumuri de importanță națională. Am găsit localitatea scăldată în razele unui soare cu dinți. Primul nostru popas a fost unul țintit - muzeul raional. Așteptările, trebuie să recunoaștem, n-au fost cine știe ce.

Dar ce mare ne-a fost uimirea când am descoperit la Cimișlia un veritabil complex muzeal. Cu mult peste așteptări.

Nicolar Olaru, custodele muzeului de la Cimișlia

Custodele și gospodarul acestui muzeu, Alexandru Bulat este o puternică sursă de motivație și inspirație dar și cea mai bună dovadă că omul sfințește locul. La începutul cariere sale de muzeograf nu avea la el decât pasiunea. Pasiunea și dorința de a transforma un vis în realitate.

Eu sunt artist plastic, am lucrat profesor de artă în Kazahstan. Acolo am terminat. Eu, ca voluntar am început prin 2010, dar eu adunat exponate, că voiam să fac acasă muzeu. Și acasă aveam probleme: soția zicea că pe perete vrea să pună stenca, ce fel de muzeu?

După ce ani la rând actuala clădire a muzeului de la Cimişlia a găzduit mai multe instituţii de menire socială, prin anul 2010 ajunsese într-o stare deplorabilă.

Umblând prin ogradă pe aici, erau niște risipitori, niște clădiri de dezastru și vorbeam cu președintele de raion de pe atunci și întrebam cum de făcut să trecem și aceste clădiri pentru muzeu. Să facem un complex muzeistic. Dumnealui a spus: eu să fac acoperișurile, iar cine va veni mai departe, dacă vor avea minte - vor face mai departe. Pe urmă a venit Mihai Olărescu în funcția de președinte de raion și a reparat clădirile astea toate, ograda, turnul, scările. 

Azi, Alexandru Bulat își trăiește visul cu adevărat. L-am găsit în timp ce perinda un grup de vizitatori prin toate încăperile complexului muzeal. Știe să povestească, are răbdare să asculte întrebările curioșilor și să răspundă la ele.

După o porție generoasă de istorie și motivație merităm un desert, iar desertul se află chiar în curtea Complexului muzeal de la Cimișlia - un turn pe care odată urcat ți se deschide o priveliște extraordinară asupra orașului. Un punct de belvedere pe care îl poți savura meditând sau pur și simplu minunându-te de frumusețea acestui plai.

Cimișlia este un oraș cu o istorie bogată și o poveste impresionantă. Prima atestare documentară a localităţii datează din 4 iulie 1620. Se presupune că datorită conlocuirii cu tătarii ciumecili, denumirea localităţii a luat forma d „Cimişlia”. Potrivit unei legende, cuvîntul tătăresc „cimişia” înseamnă „bogăţie, bogat”. Și cum bogăția merge mereu mână în mână cu hărnicia, am decis ca următoarea oprire să fie la Primărie. Ca să aflăm chiar de la „capul localității” cum și în ce direcție se mișcăr lucrurile la Cimișlia.

Pe lângă tablouri și alte elemente de decor, Cimișlia are și elemente de infrastructură cu care se mândrește.

Ca infrastructură orașul Cimișlia dispune e 114 km de rețea rutieră, alți 17 km sunt de drum național pentru că centrul orașului Cimișlia intersectează 5 drumuri regionale, naționale și chiar internaționale.

Autor: Sergiu Andronachi, primarul orașului Cimișlia

Chiar și așa, primarul spune că 114 de km de drum local încă au nevoie de investiții. Și pentru că forțele autorităților locale nu sunt destule, în dans au intrat și localnicii.

Când am lansat programul Bugetul Inițiativelor Civice când persoanele din comunitate, prin contribuția lor de 15% din costul proiectului și 85% Primăria am reabilitat în mandatul trecut în jur de 36 de porțiuni de drum. În fiecare an am majorat sumele în cadrul acestui proiect și anul acesta avem deja 3 milioane implementate, unde cetățenii pot aplica la proiecte și împreună cu ei facem infrastructura rutieră.

Autor: Sergiu Andronachi, primarul orașului Cimișlia

Casa de Cultură este un organism viu, eu mereu spun acest lucru. Sunt diverse activități culturale, formații artistice, două formații artistice model. De asemenea activează și un ansamblu de dansuri populare. De două ori pe săptămână este fitness și se face și tenis. Scena nu stă așa, inertă doar când sunt concerte.

Autor: Ana Aramă, directoarea Casei de Cultură

La Casa de Cultură de la Cimișlia, săptămânal își deschide ușile un digital hub unde se adună copiii refugiați și cei din comunitate, iar o profesoară îi ghidează și îi învață educația digitală.

Am plecat de la Cimișlia cu sufletul plin. Este uimitor cât talent și dăruire poate ascunde o palmă de pământ. Este impresionant câți oameni harnici, buni și iubitori de frumos încap în câțiva metri pătrați. Convinși odată în plus că

Moldova are cu ce, bifăm în palmares încă o destinație descoperită cu succes și întoarcem volanul spre un nou drum, spre un nou punct de pe hartă.

Persistence // The house where Valentina Rusu-Ciobanu lives allows a museum to be built, which will delight all visitors with the work of the most famous couple of plastic artists

Valentina Rusu-Ciobanu formed a formidable couple with plastic artist Glebus Sainciuc, who died three years ago. Together they raised their only son, Lică Sainciuc, who also became a prominent painter.

„I always see it coming”

The two artists - Glebus Sainciuc, born in 1919, and Valentina Rusu-Ciobanu, born two years later, met at a painting school, and after 5-6 years they got married.

„The main thing is that we are very different and in this way we complemented each other”, the artist said three years ago in the last interview given by the painters after 64 years spent together.

„If people have lived with each other long enough, they know each other from different points of view,” the painter also said, when she was still with the enthusiastic mask creator.

With a smile on her face, but with sad eyes, Valentina Rusu-Ciobanu examines each visitor to the exhibition, as if trying to recognize him. „My lady,” her husband used to call her tenderly. The painter admits that she misses him every day.

„Before October 28, when it was my birthday, it was such a beautiful time and it was as if I always saw Glebus coming here,” says the artist with emotion.

Counterbalance

Glebus Sainciuc valued his wife enormously. Every time he said that, although he is more famous, Valentina Rusu-Ciobanu is a bigger and more talented artist. „She was a counterbalance to Glebus Sainciuc, who was always present in society, active, but she sat in her solitude, in her isolation, and there she communicated with the gods”, believes the writer Vladimir Beșleăgă, present at the event.

With his characteristic modesty, Lică Sainciuc says that his mother's work inspired him. „There were three artists in the house, but they didn't mess me up, and that's good. Everyone deals with his art. We were different, as if there were no inter-influences”, emphasizes Lică Sainciuc.

Over time, numerous guests entered the artists' house, for whom Glebus Sainciuc drew portraits. No one left the house without a portrait.

The artist with verticality

Several members of Valentina Rusu-Ciobanu's family drew, such as uncle Pavel and older brother Victor. The artist studied drawing in the class of Alexandru Plămădeala.

In 1942, Valentina Rusu-Ciobanu became a student at the Academy of Fine Arts in Iasi (study class of Professor Cosmovici). But after two years he returns to Chisinau due to historical circumstances, he resumes his studies at the School of Arts "I. Repin”, the current College of Fine Arts „Alexandru Plămădeala”.

Although the times were difficult, the painter was very faithful to her vocation. „She hasn't changed her style. There were so many plastic artists who went through the ordeal of ideology, changed their visions, adapted to the times, gave in, but Valentina is the only one who did not deviate from her vocation”, Vladimir Beșleăgă tells us.

House and Museum

„Girl in red”, „Quotations from the history of art”, „Breakfast”, „The rapture of Europe”, but also portraits of prominent personalities in the field of culture.

„It would be good if, when the painter turns 101, we have her complete work in all libraries in the Republic of Moldova, but also in the world”, mentions the art critic, Tudor Braga, who also believes that the location of the house where she lives the artist allows a museum to be built, which will delight all visitors with the work of the most famous couple of plastic artists - Glebus Sainciuc and Valentina Rusu-Ciobanu.

Although the article was written in November 2016 for November 2016 for Ziarul Național, it has value thanks to the two masters in the culture of the Republic of Moldova.

Recomandare de carte // ROCKul, „NOROC”-ul & NOI: (1966-1970) de Mihai Ştefan Poiată

În seria de recomandare de carte de pe blogul „Locuri de văzut în Moldova”, voi recomanda cărți despre formații muzicale, interpreți și oameni de cultură din Republica Moldova.

Cartea ROCKul, „NOROC”-ul & NOI: (1966-1970) de Mihai Ştefan Poiată a apărut la editura ARC din Chișinău în anul 2013 și are 272 de pagini plus fotografii alb-negru ale interpreților formației rock „NOROC”.

Despre celebra formație „NOROC”- s-a scris mult, sporadic și nu întotdeauna convingător. Autorul reconstituie pas cu pas istoricul apariției grupului, periaoda sade glorie și momentul dezmembrării ansamblului. Mihai Ștefan Poiată proiectează evoluția „NOROC”-ului pe un amplu fundal social-politic și cultural-artistic al Chișinăului de altădattă, prezentând, în mod sincron, eterogena estradă sovietică țo doversitatea efervescentă a rockului mondial. 

Partea cea mai vibrantă a cărții o constituie, cu siguranță, amintirile interpreților care alcătuiau nucleul formației: Mihai Dolgan, Lidia Botezatu, Alexandru Cazacu, Ștefan Petrache, Ion Suruceanu, Valentin Goga ș. a. Fiecare dintre ei are un fel aparte de a inspira și expira muzică și de a exista prin ea.

Celebra melodie De ce plâng chitarele - Formatia Contemporanul (NOROC)

Nu poți reconstitui istoria anilor '70 fără a aminti de grupul „NOROC”, dar nici de grupul „NOROC” nu poți scrie fără a te referi la contextul, fie și anonim, în care a apărut și a activat acest grup. 

De ce autorul s-a referit doar la „NOROC”-ul din anii 1966-1970? Pentru a răspunde la această întrebare, autorul ar trebui să mai scrie o carte sau poate chiar mai multe, despre fiecare membru al grupului „NOROC” și despre toți muzicienii și cântăreții pe care i-a lansat Mihai Dolgan pe parcursul a patru decenii, dar „aici și acum” s-ar putea mărturisi doar atât: după anul 1970 au urmat alte vremuri, în care a activat un alt Mihai Dolgan, care a scris o altă muzică, cântată și dansată de alte generații... 

„NOROC”-ul din anii 1966-1970 a trezit la viață o generație care, două decenii mai târziu, avea să devină o forță de temut... 

CONTEXT

 Vlad Ioviță a scris scenariul Se caută un paznic, inspirat de povestea lui Ion Creangă Ivan Turbincă, apoi a încercat Gheorghe Vodă, care și-a asuamt regia, iar împreună cu el au mai „încercat” operatorul Pavel Balan, pictorul-scenograf Vasile Covrig, compozitorul Eugen Doga și actorul Mihai Volontir - toi debutanțți și toți reveniți acasă cu premii de la festivalul cinematografic de la Riga.

Filmul Se caută un paznic este lansat pe ecrane un an mai târziu, dar Gheorghe Vodă și Vlad Ioviță reușesc să-și înscrie în biografia de creație și anul 1966. Primul toartă, împreună cu Aureliu Busuioc (scenariul), Pavel Balan (imaginea) și Dumitru Fusu (comentariul), filmul documentar De-ale toamnei, iar Vlad Ioviță și Serafim Saka (scenariul) reușeșsc o bijuterie cinematografică ce va intra în antologia filmografiei naționale: documentarul Fântâna. 

În anul 1966, studioul „Moldova-film” anticipează succesul de la Riga cu alte două lungmetraje de ficțiune remarcabile: Emil Loteanu, după proba profesională din Așteptați-ne în zori, ne surprinde și ne înduioșează cu poemul cinematografic Poienile roșii, iar Valeriu Gagiu, după ce este remarcat cu scenariul Omul merge după soare, își face debutul regizoral cu Gustul pâinii, un film curajos, de o tensiune dramatică surprinzătoare, în care anii colectivizării își găsesc o expresie cinematografică viguroasă și emoționantă. 

Melodia Cântă un artist - Alexandru & Anatol Cazacu

În anii 1966-1970, cât a activat, în formula lui legendară, „NOROC”-ul a editat doar două discuri. Primul, apărut în 1968, cuprindea două piese: De ce plâng ghitarele și Cântă un artist. Cel de al doilea, apărut în 1969, a fost completat cu alte două piese: Copiii soarelui și Dor, dorule.

Din cuprinsul cărții:

• Un monument pentru „NOROC”. Cuvânt-înainte de Eugen Lungu
• De ce „și noi”?
• Dacă anul 1966 ar fi durat... 20 de ani

Capitolul 1. Atunci și acolo;

Capitolul 2. Destine imposibile, dar... inevitabile;

Capitolul 3. Așa s-a aprins fitilul bombei...

Capitolul 4. „NOROC”-ul în constelația Rockului.