Grădina Turcească este una dintre cele mai vechi rezervații naturale nu doar din Moldova, ci și din Europa. O parte a teritoriului parcului național este protejată încă din secolul al XVI-lea. Unii copaci găsiți aici, au peste 100 de ani, iar cel mai bătrân copac din rezervație – un stejar care are peste 280 de ani.
Potrivit legendei, în timpul dominației turcești aici se afla o tabără turcească. Cuceritorii adunau produse alimentare de la localnici și le transportau pe apele râului Nistru. Iar acum acest parc este un loc grozav pentru plimbări cuprinse de liniștea pădurii.
Cum se ajunge la „Grădina Turcească”?
Grădina Turcească este o arie protejată, situată între satele Leuntea și Copanca din raionul Căușeni, Republica Moldova. Ea este una dintre cele mai frumoase rezervații.
Oraşul Rezina, reşedinţa raionului cu acelaşi nume, este situat în partea de nord-est a RM, la 98 km de capitala Chişinău, pe malul drept al râului Nistru, la o distanţă de 3 km de la gara feroviară Râbniţa şi de 6 km de staţia feroviară Mateuţi. Oraşul este traversat de drumurile de tranzit Orhei-Râbniţa, respectiv Bălţi-Şoldăneşti-Râbniţa.
Conform recensământului din anul 2014 populaţia era de 14200 locuitori. În componenţa oraşului intră 3 suburbii: Ciorna, Boşerniţa şi Stohnaia.
Prima atestare a localităţii Rezina, ca sat boieresc, o găsim într-un document din 5 februarie 1495, prin care Domnul Ţării Moldovei Stefan cel Mare întăreşte lui Toader, pisarul, satul Rezina, unde a fost Alexa vătăman, pe Nistru, la gura Rezinei, cumpărat de la rudele sale, strănepoţi ai marelui Negrea cu 70 de zloţi tătăreşti. Pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea Rezina este calificată ca târg. În sec. al XIX-lea localitatea devine centru de voloste.
În 1935 localităţii i s-a atribuit statut de comună urbană prin decret regal.
La 26 august 1940, autorităţile sovietice atribuie localităţii Rezina statutul de oraş, centru administrativ al raionului cu același nume.
Oraşul Rezina îşi are stema şi drapelul proprii, aprobate de Consiliul Orăşenesc în a. 1998. Cel mai mare agent economic din teritoriul primăriei Rezina este uzina de ciment a companiei Lafarge Holcim Moldova SA. În teritoriu activează circa 200 de întreprinderi individuale, societăţi pe acţiuni, societăţi cu răspundere limitată şi întreprinderi municipale, un incubator de afaceri.
Rezina dispune şi de o infrastructură socială dezvoltată. În oraş activează 2 licee teoretice, 5 grădiniţe de copii, Palatul raional de Cultură, Şcoala de Muzică, Şcoală de Arte Plastice, Şcoala Sportivă, o Şcoală Profesională Polivalentă, 4 biblioteci publice, Spitalul raional, Centrul medicilor de familie, peste 20 de organizaţii nonguvernamentale, 4 biserici ortodoxe şi alte confesiuni religioase, mai multe filiale ale băncilor comerciale, piaţă comercială, gară auto. La Palatul raional de Cultură şi la Casa de Creaţie a copiilor îşi desfăşoară activitatea numeroase colective de artişti amatori, majoritatea purtând titlul de model, cât şi cercuri pe interese.
Cu suportul USAID a fost elaborată Strategia de dezvoltare socio-economică a oraşului Rezina pentru perioada 2014-2020.
Rezina dispune de obiective pentru atragerea investiţiilor: terenuri industriale şi agricole, construcţii capitale nefinisate, precum şi oportunităţi pentru sectorul privat prin crearea şi dezvoltarea noilor iniţiative private, inclusiv factori potenţiali de creştere semnificativă a fluxului de turişti în zonă şi de facilitare a dezvoltării infrastructurii de prestări-servicii.
Oraşul se întinde de-a lungul malului Nistrului pe o distanţă de 13 km, ceea ce oferă localităţii o posibilitate de a dezvolta unele ramuri ale economiei şi, în special, industria turismului, în aria geografică proximă aflându-se rezervaţiile peisagistice inedite Saharna şi Ţâpova cu mănăstirile respective care sunt introduse în multe prospecte turistice europene.
Oraşui Rezina este amplasat pe 3 terase, unite cu trepte care coboară în serpantină printr-un masiv pitoresc împădurit din centrul urbei până pe malul Nistrului. Urbea este flancată de 3 canioane adânci cu peisaje impresionante de o frumuseţe rară şi o atracţie turistică de valoare. Obiective turistice sunt de asemenea Complexul “Vatra Rezinei”, care include Piatra de temelie şi Capela “Acoperământul Maicii Domnului”; Mormântul ostaşilor sovietici căzuţi în luptele de pe teritoriul raionului Rezina în anul 1944; Capela Memoriei, Bustul lui Mihai Eminescu; Bustul lui Alexei Şciusev (1873-1949) născut în Chişinău; Stela Arheologică “Cetăţuia getică sec. IV-III î. Hristos”.
PIAȚA DIN CHIȘINĂU PE TIMPUL FOAMETEI POSTBELICE, 1946-1947: o strategie de supraviețuire a oamenilor care au trecut prin foametea anilor 1946-7 era aceea de a vinde ce se mai găsea pe lângă casă – covoare, haine, ceasuri etc. – pentru a putea cumpăra ceva de-ale gurii, mai ales cereale.
Cei care aveau vite, le vindeau și ei pentru a putea cumpăra pâine, grâul fiind un fel de echivalent în aur. Unii vindeau legume, fructe, harbuji (pepeni verzi), iar alții, vindeau chiar produse din ... carne de om, așa cum s-a întâmplat, de exemplu, chiar în piața centrală din Chișinău (a se vedea documentul de arhivă atașat, cu indicarea exactă a sursei, deci poate fi verificat de oricine). P.S.: În general, situația în capitala era mai bună ca la sate, pentru că la oraș rezidenții cu viză aveau acces la hrană prin cartele, în timp ce țăranii erau excluși de la sistemul de cartele. Dar, cum se vede și din acest document, cele mai groaznice momente ale foametei s-au întâmplat și în Chișinău.
1. Poze 1-5 piața centrală din Chișinău, 1947. Sursa: ANA, fond personal Lev Raskin. 2. Document prin care se atestă vinderea pârjoalelor din carne de om la piața din Chișinău. Sursa: ANA, F. 51, inv. 5, d. 69, f. 200.
A treia sâmbătă din aprilie - din 2022 este oficial ziua comemorării victimelor foametei organizate în 1946-1947 de regimul lui Stalin asupra țăranilor moldoveni. Din păcate, regimurile politice de până acum au avut grijă ca populația să nu cunoască că mai puțin de 80 de ani în urmă, în Moldova sovietizată, între 100.000 și 200.000 de oameni au murit de foame.
În vara lui 1946 Basarabia a fost afectată de secetă. Drept rezultat, recoltele au fost grav afectate. Rezervele din alți ani erau și ele terminate pentru că Stalin impunea țăranii moldoveni să cedeze o bună parte din ce recoltau ca să hrănească alte republici sovietice.
În pofida secetei, regimul a continuat să colecteze forțat grânele și produsele agricole din sate. Oamenii erau lăsați fără fir de făină, iar ascunderea unei pungi de cereale era considerată sabotaj și pedepsită cu închisoare sau deportare.
Grânele colectate cu forța nu au fost folosite pentru a hrăni localnicii, ci au fost trimise în alte republici sovietice, în special în Rusia și Ucraina, pentru a „menține echilibrul economic al Uniunii”. Mai mult, unele erau chiar exportate în afara URSS, pentru a demonstra „abundența sovietică” în fața lumii.
Stalin dorea să mențină imaginea unei superputeri puternice și generoase, capabilă să ofere ajutor altor țări chiar și în vremuri dificile. A trimis grâne în Franța, Cehoslovacia, Polonia și Coreea de Nord, ca parte a strategiei sale de influență în Europa de Est și Asia, consolidând astfel blocul comunist.
În Moldova a început o foamete strașnică. Întrebați de părinții și buneii voștri născuți până în 60 prin ce drama au trecut familiile lor și cum au supraviețuit.
E important să știm: adevărata cauză a foametei nu a fost seceta ci politica criminală a regimului sovietic.
•Stalin este autorul acestui genocid
•Partidul Comunist al URSS și NKVD au organizat și executat rechizițiile
•Dar am avut și trădătorii noștri pe loc - Autoritățile locale din Moldova – care au închis ochii la suferință și au executat orbește ordinele de la Moscova
A fost o tragedie națională ascunsă sub tăcerea impusă de regim: copii abandonați în gări, mame care își vindeau hainele pentru o pâine, sate întregi în care nu mai plângea nimeni pentru că nu mai avea cine.
De ce e important să vorbim despre asta azi?
Pentru că regimul de la Kremlin nu s-a schimbat. Aceeași ideologie de putere, control și distrugere a identităților funcționează și astăzi.
Memoria este apărarea noastră. Prin cunoașterea istoriei ne putem apăra de cei care ne-au făcut rău intenționat.
Documentar TV8: Foametea din Basarabia 1946-1947. Amintiri cutremurătoare ale supraviețuitorilor
Delirul blajinilor (foametea din anii 1946-7), Moldova-film, 1989. Regia - Mircea Chistruga, scenariu - Andrei Dumbrăveanu, imagine - Pavel Bălan, coloana sonoră - Petre Chetreanu.
Pe 28 iunie 2025, străzile nocturne ale Chișinăului se vor transforma într-o pistă de alergare. Sub luminile felinarelor și ale orașului, va avea loc Chisinau 10 km Night Run – o cursă unică ce combină energia sportului cu atmosfera orașului de noapte.
Alege-ți distanța:
5 km – o cursă spectaculoasă pentru toți cei care vor să simtă ritmul orașului de noapte.
10 km – pentru cei pregătiți de o provocare și emoții de neuitat sub cerul înstelat.
Traseul unic va trece prin inima Chișinăului, dezvăluind orașul într-o lumină nouă, nocturnă. Sunetele muzicii, luminile strălucitoare și spiritul competiției vor face această cursă cu adevărat de neuitat.
Legal Half-Marathon Chisinau organizează un marathon în centrul Chișinăului.
Dacă îți place să alergi, 𝐕𝐢𝐧𝐨 să alergăm prin centrul istoric al Chișinăului la Legal 𝐇𝐚𝐥𝐟 𝐌𝐚𝐫𝐚𝐭𝐡𝐨𝐧 Chișinău! Un eveniment care aduce împreună alergători profesioniști și amatori, din domeniul juridic și iubitori ai unui stil de viață activ!
📅 Duminică, 11 mai 2025, ești așteptat la linia de start, în Piața Marii Adunări Naționale, pentru a-ți bate recordurile personale pe cea mai plată competiție de alergare din Republica Moldova!
🏃♂️🏆 Vino să concurezi pe trei distanțe:
• 𝐂𝐮𝐫𝐬𝐚 𝐏𝐨𝐩𝐮𝐥𝐚𝐫𝐚 — 𝟐,𝟓 𝐤𝐦
• 𝐂𝐫𝐨𝐬 — 𝟏𝟎 𝐤𝐦
• 𝐒𝐞𝐦𝐢𝐦𝐚𝐫𝐚𝐭𝐨𝐧 — 𝟐𝟏 𝐤𝐦
👦👧 Copiii vor putea participa gratuit la propria lor competiție, pe o distanță de 500 de metri, chiar în orășelul sportiv din PMAN!
💪❤️ Vino la 𝐇𝐚𝐥𝐟 𝐌𝐚𝐫𝐚𝐭𝐡𝐨𝐧 Chișinău, în inima capitalei, pentru a-ți testa limitele și a simți energia unei comunități unite de sport și pasiune!
În urmă cu 15 ani, la Soroca, în nordul Republicii Moldova, la un pas de Ucraina, Sorin Huluţă, un preot român din Bacău, şi-a luat familia şi a plecat peste hotare să zidească o biserică.
Hirotonit în cetatea Sorocii de Petru, mitropolitul Basarabiei, a slujit în paraclisul cetăţii preţ de câteva luni, o duminică da, o duminică nu, aşa cum fusese sfătuit să facă, iar apoi şi-a amenajat un paraclis în subsolul unui hotel din oraş. Acolo s-a concretizat ideea construirii unei mici biserici de lemn, deşi exista un proiect pentru o biserică de piatră.
Încă de când era student la Oradea, Sorin Huluţă şi-a dorit să slujească într-o biserică de lemn, în stil maramureşean. Cu o finanţare obţinută din România, a pus şi el umărul la construcţia bisericii, care este singurul lăcaş de cult în stil maramureşean de pe teritoriul Republicii Moldova. Cele peste şase luni, cât a durat ridicarea bisericii, nu au fost lipsite de încercări, de frământări, de greutăţile date de birocraţie, de interese, dar a reuşit, la fel cum speră să reuşească să aducă din nou oamenii alături în biserică, după greaua perioadă în care lăcaşurile de cult au fost închise.
Lăcaşul aparţine de Patriarhia Română şi poartă hramul Sfinţilor Martiri Brâncoveni - domnitorul Constantin Brâncoveanu, cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, considerându-se că nimeni în istorie n-a dat dovadă de un mai mare spirit de sacrificiu în numele credinţei decât acest conducător. La biserică, după cum spune părintele Sorin Huluţă, vin nu numai românii basarabeni, ci şi cei ''care nu ştiu încă faptul că sunt români''.
14 aprilie 1910 – S-a născut istoricul literar Gheorghe G. Bezviconi.
Gheorghe G. Bezviconi (14 aprilie 1910, Edineț, Moldova – 30 aprilie 1966, București) a fost un istoric literar, genealogist și heraldist; membru onorific al Societății publiciștilor și scriitorilor străini din Bulgaria; membru fondator al Societății Scriitorilor din Basarabia; membru corespondent al Academiei Române.
A debutat la 14 ani în presa de limbă franceză iar la 17 ani a publicat primul articol în presa de limbă rusă. A fost un autodidact acumulând cunoștințe solide de istorie, A audiat cursurile de istorie ale lui Nicolae Iorga la Universitatea din București. A avut o activitate publicistică bogată, fiind redactor și editor la Chișinău. În 1937 s-a stabilit la București, lucrând la Institutul pentru Studiul Istoriei Universale. Volumul I al lucrării sale, Boierimea Moldovei dintre Prut și Nistru a fost premiat. Din 1923 a editat la Chișinău, în limba română, revista de istorie Din trecutul nostru, la care au colaborat Arthur Gorovei, Aurel George Stino și Sergiu Matei Nica.
A colaborat practic cu toate publicațiile din Basarabia: Viața Basarabiei, Cuvânt moldovenesc, Izbînda, inclusiv cu cele de limbă rusă, Deni, Nașe vremea, Nașa reci, dar și cele din Regat: Adevărul literar și artistic, Convorbiri literare, Revista Istorică, Revista Fundațiilor Regale, Vremea, Neamul Românesc, Însemnări literare, Analele Moldovei, Curierul Ieșean, Cetatea Moldovei, Arhivele Naționale, Arhivele Olteniei, Ararat etc. A primit medalii și titluri care ar onora pe orice mare istoric: Medalia de Aur a Institutului francez de istorie și heraldică (1935), Medalia de Onoare Vermeil a Societății Academice Arts-Sciences-Lettres (1963), Crucea Ligii Republicane Franceze a Binelui Public cl.III. (1936), Premiul Hanul Ancuței (1938), Pemiul „Udriște Năsturel” al Academiei Române (1948), Academician post-mortem al Academiei Internaționale din Pontzen – Neapole (1974). După 1944, în anii dictaturii comuniste a fost persecutat, „eliberat” din funcția de la Institutul pentru Studiul Istoriei Universale. După o tentativă de sinucidere, a fost portar, apoi paznic la Cimitirul Bellu din București, continuând să adune materiale istorice în condiții grele. Era același cercetător al trecutului, este aproape uitat. Soția sa, Tatiana Bezviconi spunea: „Cei ce nu-l cunosc n-au ce spune despre el, iar cei ce l-au furat preferă să tacă. Opera lui a fost prădată – și la Chișinău și la București și la Moscova”.
Mileștii Mici se întinde pe 200 km de tuneluri subterane (dintre care doar 55 km sunt utilizați) și adăpostește peste 2 milioane de sticle de vin. Străzile subterane au nume precum "Sauvignon" și "Cabernet", iar vizitatorii pot explora labirintul cu mașina.
🔹În apropiere de Chișinău, capitala Republicii Moldova, se află un loc cu totul deosebit, care uimește nu doar prin dimensiuni, ci și prin unicitatea sa istorică și culturală: Mileștii Mici, cunoscută drept cea mai mare cramă subterană din lume. Așezată la adâncimi considerabile, în inima calcarului moale moldovenesc, această rețea vastă de galerii sculptate în piatră s-a transformat într-un templu al vinului, un adevărat oraș subteran dedicat unei tradiții vechi de secole.
🔹Labirintul subteran se întinde pe aproximativ 200 de kilometri, însă doar o parte din această rețea monumentală este folosită activ – în jur de 55 de kilometri sunt dedicați păstrării vinurilor și organizării tururilor. Cei care pășesc în acest univers ascuns descoperă imediat o atmosferă unică: pereți acoperiți cu praf de calcar, arcade impresionante, mirosul inconfundabil al vinului maturat și o răcoare constantă, menținută natural la temperaturi ideale pentru conservarea vinurilor – între 12 și 14°C, cu un nivel de umiditate de aproximativ 85-95%.
🔹Dar Mileștii Mici nu este doar o cramă – este o experiență completă. Galeriile nu sunt numerotate ca într-un depozit obișnuit, ci poartă nume de soiuri celebre de vinuri, precum Sauvignon, Cabernet, Pinot, Chardonnay sau Fetească. Fiecare „stradă” subterană reflectă caracterul și personalitatea vinului pe care îl găzduiește, iar atmosfera generală te face să simți că ești într-un sanctuar al rafinamentului și al tradiției.
🔹În interiorul cramei se păstrează peste 2 milioane de sticle de vin, majoritatea produse din recoltele de elită ale podgoriilor moldovenești. Colecția este una dintre cele mai valoroase din lume, incluzând atât vinuri seculare de colecție, cât și sortimente premiate internațional, recunoscute pentru complexitatea gustului și autenticitatea procesului de vinificare.
🔹Un aspect spectaculos al cramei este faptul că, datorită dimensiunilor sale uriașe, vizitatorii pot explora galeriile cu mașina personală sau cu vehicule speciale puse la dispoziție de organizatori. Traseele sunt bine delimitate, iar pe parcursul călătoriei, oaspeții pot participa la degustări, pot afla povestea vinurilor moldovenești, pot vizita săli de învechire și chiar participa la evenimente culturale organizate în săli special amenajate, cu boltă de piatră și ecou de catedrală.
🔹Mileștii Mici nu este doar o atracție turistică, ci și o emblemă a Moldovei, recunoscută oficial de Cartea Recordurilor Guinness în 2005 drept cea mai mare colecție de vinuri din lume. Este un simbol al pasiunii pentru vinificație, al respectului față de natură și tradiție, dar și al capacității oamenilor de a transforma un simplu material natural – piatra – într-un spațiu nobil, dedicat celor mai rafinate băuturi.
🔹În concluzie, Mileștii Mici este mai mult decât o cramă. Este o călătorie în adâncurile pământului și în esența culturii moldovenești. Este locul unde timpul capătă aromă de strugure copt și unde liniștea din subteran păstrează povești închise în fiecare sticlă, așteptând să fie deschise cu reverență și bucurie.
Eugen Coca (1893-1954) – muzician, dirijor și compozitor, născut la 3 (15) aprilie 1893, în satul Cureșnița, raionul Soroca.
Pe parcursul întregii sale activităţi de creaţie a compus o serie întreagă de lucrări muzicale: simfonice, instrumentale, de cameră, cîntece, a prelucrat melodii populare și a scris muzică pentru filme.
Astăzi numele lui Eugen Coca este imortalizat în numele străzilor, atît la Soroca, Chișinău cît și în alte orașe ale Moldovei.
Membru al Societății Compozitorilor Români (1935); membru al Uniunii Compozitorilor din Republica Moldova, filiala U. C. din U. R. S. S. (1940). Mențiunea II pentru Tablou simfonic (1936) și Mențiunea I pentru Capriciu român (1937) la Premiul de compoziție „George Enescu". Maestru emerit al artei din Republica Moldova (1946).
Ministerul Culturii al Republicii Moldova împreună cu Liceul Ciprian Porumbescu organizează anual Concursul Internațional al Tinerilor Interpreți Eugen Coca.
La 30 iunie 1994, cu ocazia împlinirii a 101 ani de la nașterea lui Eugen Coca, Poșta Moldovei a emis o marcă cu imaginea compozitorului.
E. Coca a compus muzică de film, a prelucrat melodii folclorice. Numele lui este frecvent întâlnit în sursele bibliografice tematice, în presa periodică a anilor respectivi, în iconografie (Dubinovschi, L. În faţa unei orchestre nevăzute, 1974; Dubinovschi, L. Eugen Coca – ghips, 1975); în filatelie – 1994 (Poşta Moldova).
Mai multe detalii despre viața și activitatea compozitorului Eugen Coca, citiți aici.
Zona pitorească are acum un spațiu nou de relaxare, amenajat prin proiectul „Amenajare a unei zone de relaxare pe Dealul Bălănești”. Acest proiect a fost realizat prin programul LEADER, cu sprijinul financiar oferit din fonduri nerambursabile prin FNDAMR.
A fost construit un foișor frumos și spațios
🔥 Un mangal pentru pregătirea bucatelor în aer liber
🪑 Au fost instalate bănci și scaune pentru odihnă
🗑️ Urne de gunoi pentru păstrarea curățeniei
Această zonă este accesibilă gratuit pentru toți locuitorii comunei Bălănești, din satele vecine, precum și pentru oaspeți, turiști naționali și internaționali.
🧼 Singura rugăminte este să păstrăm curățenia și respectul față de spațiul public!
📹 Zona este supravegheată video pentru siguranța tuturor.
✅ Haideți să fim responsabili, să ne respectăm reciproc și să prețuim munca depusă pentru a face posibil acest proiect!
🌿 Dealul Bălănești nu este doar cel mai înalt punct din Republica Moldova – este și un simbol al comunității noastre unite, care se implică, muncește și construiește un viitor mai bun!
📸 Vă încurajăm să vizitați zona, să vă relaxați în aer liber și să împărtășiți poze cu momentele frumoase petrecute acolo, vizitând acest obiectiv turistic Dealul Bălănești.
Schitul rupestru Bechir (Peştera Bechir) sau Râpa lui Bechir sau „Bechirov Iar” este un monument al naturii de tip geologic sau paleontologic în raionul Soroca.
În stâncile abrupte din acea vale se află schitul rupestru Bechir, considerat cel mai vechi ajuns până în zilele noastre, datând probabil din secolul VI – VIII. Se presupune, că este o peștera-biserică, săpată în stâncă care amintește de așezările rupestre din diverse colțuri ale lumii creștine. Caverna este amplasată la o înălțime de 12-14 metri pe o stâncă verticală, albă de calcar și este formată dintr-o încăpere mică orientată cu altarul spre nord și cu o ușă-ferestruică mică spre sud.
Interiorul este ornamentat cu elemente constructive cioplite în piatră și care imită interiorul unei biserici de lemn de epocă.
Schitul Rupestru Monastic Bechir (Peştera Bechir)
La marginea oraşului Soroca se află schitul rupestru monastic Bechir. Complex rupestru monastic din sec. VIII-IX e.n. Este cunoscut sub numele Peştera Bechir. Amplasată într-un defileu, prin care curge un râuleţ spre Nistru, cu versanţi calcaroşi masivi şi abrupţi, parţial împăduriţi, nu departe de podul de piatră cu acelaşi nume în partea de sud a oraşului Soroca. Conform legendei, care circulă prin partea locului în această peşteră câteva secole în urmă, trăia un călugăr pustnic. Duminica dânsul apărea în faţa mulţimii adunate în valea defileului şi le citea predici.
În interiorul celulei sânt cioplite în piatră o masă, o firidă pentru icoană şi candelă şi chiar un beci. Pantele defileului s-au format din depuneri cretacice, tortoniene şi sarmatice, dar şi din terase, care datează cu epoca glaciară. Lungimea defileului depăşeşte 10 km, lăţimea gurii e de 375 m, iar adâncimea pe alocuri e de circa 100 m. Deosebit de impunător arată rocile cretacice, înălţimea cărora atinge 50 m.
Măcinată de timp, ploi, vînturi şi alte fenomene ale naturii, Peştera Bechir impresionează prin cozoroacele din cretă ce se atârnă deasupra defileului. Este monument al naturii şi una dintre cele mai curioase atracţii turistice din Republica Moldova.
Pe baza surselor istorice inedite, a presei, a surselor iconografice, a literaturii de specialitate se prezintă o panoramă complexă a situației structurilor militare din capitala Basarabiei, cel de-al doilea oraș al României întregite după
numărul populației. În contextul activizării forțelor bolșevice ilegaliste în regiune, de declanșare a stării de asediu în
Basarabia, încartiruirea Armatei Române în Chișinău a fost necesară pentru asigurarea orașului cu măsuri de securitate
militară. Între Primăria mun. Chișinău și Ministerul de Război / Apărării Naționale au existat litigii ce țineau de sfera
economică, imobiliară. În premieră istoriografică s-a abordat subiectul proprietățile imobile ale Corpului III Armată din
Chișinău, cazărmile militare. Alte linii de subiect cercetate vizează: Cercul Militar Chișinău, societățile militare, presa
militară, luminarea ostașilor.
Mișcarea națională din Basarabia din anii 1917–1918 este nemijlocit legată de activizarea militarilor din
ținut . Teritoriul cuprins între Nistru și Prut era amenințat de anarhia și haosul ostașilor ruşi bolşevizaţi,
creând astfel o situație nesigură din perspectivă politică și militară. Pe acest fundal, sublocotenentul Gherman Pântea, care preluase de la Teodosie Petru Cojocaru funcția de director general pentru Treburile Militare în Guvernul Republicii Democratice Moldovenești a emis, la 15 decembrie 1917, Ordinul nr. 1 către
militarii basarabeni, specificând: „Trebuie să întrebuințăm forțe supraomenești în lupta cu dezastrul și dezordinea ce bântuiesc în Republica Rusească și amenință să ajungă cu valurile în țara noastră Moldova” [2,
p. 129]. Ca urmare a solicitărilor din 26 decembrie 1917 ale Consiliului Directorilor Generali ai Basarabiei
generate de necesitatea asigurării securităţii, generalul rus Dmitrii G. Şcerbaciov, comandantul armatelor
ruseşti de pe frontul românesc, a făcut apel la ajutorul oferit de Guvernul României. La 1 ianuarie 1918 la
Chişinău, forțe turbulente, cunoscute sub genericul de „Front-otdel” (o parte din front), s-au amplasat cu
sediul în localul Liceului de Fete „Principesa N. Dadiani”. Această forţă armată amenința însăși existenţa
Republicii Democratice Moldoveneşti [3, p. 185]. Cu acțiuni distructive amenința și forțele militare basarabene. Elena Alistar, membră a primului legislativ din Basarabia, nota: „Soldaţii moldoveni, pe care îi
trimiteam contra devastatorilor, fiind şi ei, în mare parte, molipsiţi de ideile bolşeviste, deseori treceau de
partea acestora” [4, p. 112]. Pe fundalul acestei situații tensionate, având acordul Aliaților, forțele militare
române conduse de generalul Ernest Broşteanu, la 9 ianuarie 1918 au intrat în Basarabia [5, p.192; 6, p.156-
187; 7, p.117; 8, p.267-280; 9, p. 38-43; 10]. Anterior intrării trupelor române la Chișinău, la 12 ianuarie
1918, Duma orășenească s-a convocat într-o ședință extraordinară și l-a împuternicit pe edilul Alexandr K. Schmidt să întâmpine trupele române la intrarea în urbă. Armata Română a intrat în capitala Basarabiei din
direcția Barierei Sculeni la 13 ianuarie, ora 18:30 [11, p. 79].
Ca urmare a discuției avute cu șeful Diviziei XI a Armatei Române, Al.K. Schmidt a specificat faptul că „ei
nu se interesează de treburile locale și chiar fuseseră într-un fel surprinși de sosirea” primarului la intrarea în
oraș. Edilul a notat în ședința Consiliului comunal: „Să sperăm că fricțiunile neplăcute dintre Armata Română
și orășeni vor fi rapid depășite și să sperăm că în oraș va domni o liniște și ordine generală” [12, p. 24].
Cu ocazia intrării oștirilor românești în Chișinău ziarul Ardealul (Transilvania), a cărui director era dr.
Onisifor Ghibu, a titrat pe prima pagină „Bine-ați venit! Oștirile românești au intrat în Chișinău. În ziua de 13
ianuarie 1918 s-a petrecut un fapt mare și drept: oștirile românești au intrat biruitoare în capitala Basarabiei,
aducând cu ele rânduială și pace” [13, p. 1]. România a fost apreciată ca „mântuitoare de anarhia bolșevistă”.
În același ziar, din 21 ianuarie 1918, se făcea un bilanț săptămânal al prezenței Armatei Române în Basarabia:
„A trecut mai bine de o săptămână de când sunteți în această țară, care v-a chemat să o apărați de primejdie și
s-o scăpați de la moarte” [14, p. 1].
La 16 ianuarie 1918, generalul Ernest Broșteanu a emis o Proclamație către chișinăuieni mulțumindu-le
pentru încrederea acestora manifestată față de armata română și îi sfătuia: „Să ascultați și să urmați cu voie
bună măsurile ce Comandamentul meu vă va adresa, căci pornesc din nevoia apărării voastre de anarhie”
[15, p. 145-146].
Odată cu venirea Armatei Române în oraș au fost întreprinse o serie de acțiuni. La 21 ianuarie 1918,
colonelul N. Opran, comandantul militar al orașului Chișinău, și P. Boerescu, comandantul Pieții, au emis
Ordonanța nr. 2 în care se menționa faptul că pentru a menține ordinea în oraș s-au întreprins o serie de măsuri:
„1. Oricine se va dovedi că are la sine, acasă ori împărtășește în orice fel strigături păgubitoare pentru
rânduiala ostășească, contra armatei, țării și stăpânirii românești, va fi numaidecât arestat și judecat de Curtea
Marțială a Diviziei XI-a; 2. Cine se va dovedi că a batjocorit ofițerii și soldații români cu vorba sau în scris,
s-au au încercat să-i omoare pe ei ca și pe locuitorii pașnici, vor fi numaidecât arestați și judecați” [16, p. 2].
În context, menționăm faptul că au fost atestate cazuri de omorâre a militarilor români la Chișinău. Astfel, în
vara anului 1926, maiorul Alexandru Gheorghiu, de la Ministerul de Război a fost asasinat pe str. Bertholet cu
un foc de revolver de către o doamnă. Cauzele nu au fost elucidate [17, p. 3].
Articolul a fost scris de istoricul și cercetătorul Ion Senofontov și poate fi citit integral aici.
Republica Moldova prezentă la 𝐆𝐚𝐥𝐚 𝐃𝐞𝐬𝐭𝐢𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐚 𝐀𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢® 𝟐𝟎𝟐𝟓!
În seara zilei de 8 aprilie, la Sibiu, a avut loc 𝐆𝐚𝐥𝐚 𝐃𝐞𝐬𝐭𝐢𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐚 𝐀𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢® 𝟐𝟎𝟐𝟓 cel mai important proiect de promovare a turismului din România!
Anul acesta, Republica Moldova participă pentru al doilea an consecutiv la acest concurs important care demonstrează că țara noastră are un potențial turistic enorm alături de România.
Amintim că în finala concursului 7 destinații din țara noastră au concurat alături de cele din România
.
La ediția din acest an, 𝐂𝐨𝐦𝐩𝐥𝐞𝐱𝐮𝐥 𝐓𝐮𝐫𝐢𝐬𝐭𝐢𝐜 ,,𝐂𝐫𝐢𝐜𝐨𝐯𝐚” a fost desemnat marele câștigător al 𝐏𝐫𝐞𝐦𝐢𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐒𝐩𝐞𝐜𝐢𝐚𝐥 𝐃𝐞𝐬𝐭𝐢𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐚 𝐀𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢® 𝐢̂𝐧 𝐑𝐞𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜𝐚 𝐌𝐨𝐥𝐝𝐨𝐯𝐚. Această nominalizare subliniază încă odată că Cricova este mai mult decât o destinație; este o experiență unică, unde tradiția și modernitatea se împletesc, celebrând arta vinului moldovenesc.
"CRICOVA" impresionează prin orașul său subteran unic, cu 120 km de galerii, colecții rare de vinuri, săli de degustare grandioase, un muzeu al vinificației și un cinematograf în piatră, toate la 100m - 80 m adâncime.
Participarea Republicii Moldova la competiția Destinatia Anului 2025 contribuie substanțial la creșterea vizibilității Republicii Moldova ca destinația turistică pe piața din România, care este una din piețele țintă în atragerea turiștilor.
Evenimentul 𝐆𝐚𝐥𝐚 𝐃𝐞𝐬𝐭𝐢𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐚 𝐀𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢® 𝟐𝟎𝟐𝟓 a avut loc la 𝐅𝐢𝐥𝐚𝐫𝐦𝐨𝐧𝐢𝐜𝐚 𝐝𝐞 𝐒𝐭𝐚𝐭 𝐒𝐢𝐛𝐢𝐮.
Cahul este un important oraș și centru administrativ al raionului omonim în partea de sud-vest a Republicii Moldova, situat la frontiera cu România, la 175 km sud de Chișinău. Localitatea este menționată pentru prima dată în secolul al XVI-lea sub numele de Frumoasa, sub care figurează până în secolul al XIX-lea și, alături de Kahul (numele tătăresc) până la începutul secolului al XX-lea.[3]
Cu peste 30 de mii de locuitori (Recensământul General al Populației din 2014), este al 7-lea oraș ca mărime din țară, (după Chișinău, Bălți, Tiraspol, Tighina, Rîbnița și Ungheni). Este deseori poreclit „Capitala de Sud” a Moldovei.
Descrierea poziției geografice
Cahul este situat la frontiera cu România și la 175 km de Chișinău. Orașul este traversat în direcția est-vest de două râulețe:
Frumoasa (lungimea 9 km.)
Cotihana (lungimea 7,4 km.)
Râul Prut, care curge în apropierea orașului, este principala sursă de alimentare cu apă a Cahulului.
În context, urmăriți un scurt videoclip ce face referință la frumusețea orașului Cahul, video realziat de ziarul local, Ziua de azi!
Pe data de 25 mai 2025, în satul Țâra, comuna Gândești din raionul Soroca, va avea loc festivalul Bășcuțelor.
Vă invităm cu mult drag la cea de-a cincea ediție a Festivalului Băscuțelor, care va avea loc pe 24 mai 2025, în pitorescul sat Țîra din comuna Ghindești!
Festivalul reunește oameni frumoși, costume tradiționale, băscuțe de toate formele și culorile, dar și ansambluri artistice din întreaga regiune. Ne așteaptă o zi plină de voie bună, muzică populară, dansuri, ateliere pentru copii, expoziții de meșteșuguri locale și multe alte surprize.
Nu uita să vii cu băscuța ta preferată!
Împreună păstrăm tradiția vie și o facem să strălucească și mai tare!
Ion
Aldea-Teodorovici (7 aprilie 1954, Leova, URSS – 30 octombrie 1992, Coșereni,
Ialomița) a fost compozitor și cântăreț din Republica Moldova.
BIOGRAFIE
Ion Aldea-Teodorovici s-a născut pe 7 aprilie 1954, de
Buna Vestire, în orașul Leova, RSS Moldovenească. Tatăl său, Cristofor
Teodorovici, a fost preot, dar, în perioada de ocupație sovietică a fost nevoit
să se retragă din biserică. Mama sa, Maria Aldea, a fost moașă. Ion a fost cel
mai mic dintre cei trei copii din familie, ceilalți doi frați fiind Adrian
(care era de la o altă mamă) și Petre. Câțiva ani, tatăl său a fost solist în
Capela corală „Doina”, apoi, căsătorindu-se cu Maria Aldea, se întoarce acasă,
în Leova, unde lucrează ca profesor de muzică și conduce corul Școlii
moldovenești nr. 2 din localitate. De la tatăl său, Ion a moștenit dragostea
față de muzica sacră, care l-a inspirat în piesele pe care avea să le scrie mai
târziu. Și tot la îndemnul tatălui, la vârsta de cinci ani, a început să
studieze vioara și pianul. Fratele său, Petre Teodorovici, devenit și el
compozitor, a crescut mai mult în casa bunicilor, iar Ion a fost mai mult
„băiatul tatei”. Dar, ca și fiul său Cristi, la numai zece ani, Ion a rămas
fără tată.
În 1961 mama sa îl aduce la Chișinău, la Școala de Muzică
„Eugeniu Coca” (astăzi Liceul de Muzică „Ciprian Porumbescu”), unde Ion
studiază clarinetul, până în 1969, când se înscrie la "Școala medie de
muzică" din Tiraspol, unde studiază saxofonul și pe care o absolvește în
1973. Este înrolat în armata sovietică în orașul Zaporojie, RSS Ucraineană;
aici, tânărul artist devine artilerist. L-a salvat de manevrele militare un
general ucrainean, mare amator de jazz-band care, într-o zi, a ascultat întâmplător,
la radio, în cadrul emisiunii pentru ostași, cântecul „Crede-mă, iubire”,
intepretat de Sofia Rotaru și semnat de tânărul compozitor Ion
Aldea-Teodorovici.
Din 1975 și până în 1981, când devine student la
Facultatea de compoziție și pedagogie a Conservatorului "G.
Musicescu" din Chișinău, activează în cadrul formației de muzică ușoară
„Contemporanul” condusă de compozitorul Mihai Dolgan. Aici se produce în
calitate de instrumentist, compozitor și solist. Tot în acești ani, lansează
piesa „Seară albastră”, a cărei paternitate a fost disputată un timp între el
și fratele său Petre Teodorovici, cu care semnase anterior câteva piese comune,
începând cu această piesă, compozitorul a cunoscut dulceața și amarul
succesului.
În 1981 Ion se căsătorește cu Doina Marin. La 5 august
1982 se naște fiul lor, Cristofor Aldea-Teodorovici. Tot pe atunci, duetul
Doina și Ion este lansat la o seară de creație a poetului Grigore Vieru. Din
1981 până în 1988 Ion este student la Conservatorul „Gavriil Musicescu” din
Chișinău, Facultatea Compoziție.
În anul 1985 participă, ca parte a programului cultural,
la școala pentru tinerii savanți, care a avut loc la Vadul lui Vodă alături de
poetul Grigore Vieru. În perioada 1982-1992 își desfășoară activitatea
interpretativă și creatoare în duet cu soția sa. Fiind respins la Radio și
Televiziune, Ion ia chitara în brațe și pornește împreună cu Doina să cutreiere
satele Moldovei. În anul 1986 înființează formația „Telefon”, apoi „DIATE”. În
1987 activează la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău. În 1989 i se conferă titlul
onorific Artist Emerit din Moldova. A scris muzică simfonică, de
cameră, cântece pentru copii, pentru filme, pentru spectacole dramatice. Când
era mai trist, scria muzică sacră.
Împreună cu soția sa a militat pentru re-unirea
Basarabiei cu România. A optat pentru revenirea la limba română și grafia
latină. Soții Ion și Doina Aldea-Teodorovici sunt primii care în anii 90' au
cântat despre limba română, Eminescu.
INTERPRET AL INDEPENDENȚEI
La 27 august 1991, Ion și Doina Aldea-Teodorovici au
cântat pentru Suveranitate și Independență la Marea Adunare Națională, apoi au
plecat, imediat, la Festivalul de la Mamaia, unde Doina avea să spună:
"Vin aici direct din Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, să vă
aduc salutul libertății noastre".
În mai 1992, împreună cu poeții Grigore Vieru și Adrian
Păunescu, au cântat în fața luptătorilor din războiul de pe Nistru, pentru a le
ridica moralul. S-au aflat la o distanță de circa 300 de metri de tancurile și
lunetele inamicilor.
DECESUL
În noaptea de 29/30 octombrie 1992, la orele 2.30, mașina
în care se deplasau Ion și Doina Aldea-Teodorovici spre Chișinău a intrat
într-un copac în apropierea localității Coșereni, la 49 de kilometri de
București, România. În mașină se aflau patru persoane, șoferul și însoțitorul
au scăpat fără nici o zgârietură în timp ce Ion și Doina, aflați pe bancheta
din spate, au fost striviți între greutatea mașinii și copacii de pe marginea
drumului. Moartea celor doi a fost percepută la data respectivă ca o tragedie
națională.
FUNERALII NAȚIONALE
Tonul acestui articol sau al acestei secțiuni este
nepotrivit pentru o enciclopedie.
Puteți contribui la îmbunătățirea lui sau sugera
modificările necesare în pagina de discuție.
Înmormântarea lui Ion și Doina Aldea-Teodorovici a avut
loc la 3 noiembrie 1992 la Cimitirul Central din Chișinău. O asemenea mulțime
n-a mai fost adunată de la proclamarea independenței. Ziarul "Moldova
Suverană", 5 noiembrie 1992: "Marți, 3 noiembrie, întreaga Republică
Moldova și-a luat rămas bun de la Doina și Ion Aldea-Teodorovici care, în
scurta lor viață pământească, au devenit un simbol al cântecului de libertate
și a celor mai sacre aspirații ale românilor din stânga Prutului. La ora 10.30.
Spre Opera Națională din Chișinău, în a cărei incintă au fost aștezate
sicriile, se revarsă mulțime de lume pentru ultima întâlnire cu renumiții și
îndrăgiții artiști. La 12.30 sicriile sunt scoase și purtate prin marea de
oameni. Înregistrarea pe banda magnetică, răsună vocea Doinei și a lui Ion
Aldea-Teodorovici. în nenumărate acorduri ale cântecului
"Suveranitate", interpretat de ei acum doi ani în chiar această Piață
sunt purtate pe umeri spre Cimitirul Central de pe strada Armenească din
Chișinău. Cei doi neîntrecuți cântăreți, Doina și Ion, nedespărțiți în moarte
ca și în viață, au rămas să-și doarmă somnul de veci alături, lângă biserica
vechiului cimitir al Chișinăului.
OPERA
Ion Aldea-Teodorovici a scris peste 300 de cântece
patriotice, lirice și pentru copii.
EDIȚII MUZICALE
«Ochii tăi, Moldovă». Culegere de muzică folc. Chișinău,
ed. "Literatura Artistică", 1982.
DISCOGRAFIE
Albumul „Clopotul Învierii”
Maluri de Prut
Suveranitate
Eminescu,
Trei Culori
Bucurați-vă prieteni
Iartă-mă
Limba română
Pentru ea (Lacrima limbii noastre)
Sărut femeie mâna ta (Sfântă ni-i casa)
Reaprindeți candela...
Focul din vatră
Imensitate
Clopotul Învierii
Răsai
Două lacrimi gemene
Indiferența
Tu cauți o inimă simplă
Un nume pe zapadă
Floare dulce de tei
O serenadă
Albumul ”Două vieți și o dragoste”
Balada
familială
Fuga
Don Juan
Copilul
din leagăn
La
restaurant
Bucurați-vă
Comment ca
va
Nu te-ai
priceput
Carnaval
Pace lumii
Ia-mă cu
tine
Hai, hai
Spuneți-mi
vă rog
Ninge
Ce farmece
Vârsta
dragostei
Un telefon
Spectatorii
O umbrelă
MUZICĂ
PENTRU FILME
"Iona"
"Disidentul"
"Ce
te legeni, codrule"
PIESE DE
TEATRU
”Aventurile
celor 4 gemeni” - regia lui Victor Ignat la Teatrul ”Luceafărul” din Chisinau
"Fântână
Anghelinei" - dram. A. Burac, Teatrul găgăuz din Ciadâr-Lunga
"Dragă,
consăteanule" - dram. Gh. Malarciuc
"Abecedarul"
- dram. D. Matcovschi, în regia lui Veniamin Apostol, Teatrul Național ”A.S.
Puskin”
"Tata"
- dram. D. Matcovschi, în regia lui Veniamin Apostol, Teatrul Național ”A.S.
Puskin”
"Pomul
vietii" - dram. D. Matcovschi, în regia lui Veniamin Apostol, Teatrul
Național ”A.S. Puskin”
”Casa
Nebunului” de Tudor Popescu, în regia lui Victor Ignat, Teatrul ”B.P. Hasdeu”
din Cahul
A scris
muzică instrumentală, "Rapsodie"; variații pentru pian, cvintet
pentru coarde.
Includerea Basarabiei în componența României a generat o modificare substanțială a
învățământului, care devine unul național și accesibil unei categorii de populație mai mare, în comparație
cu perioada anterioră, țaristă.
În august 1918, Liceul (Gimnaziul) de Băieți nr. 3 „Nicolae al II-lea” din Chișinău a fost redenumit
în numele fabulistului Alexandru Donici. Liceul era amplasat în Palatul Sfatului Ţării.
În mai 1920, liceul,
alături de alte instituții de învățământ din Chișinău, a fost vizitat de suveranul României, regele Ferdinand
I
2. În anul de studii 1918–1919 s-a românizat clasa I-a, peste un an – întregul curs inferior, iar în anul școlar
1920–1921 – întregul Liceu. Director al Liceului a fost Ion Macovei.
Acesta, la 1 mai 1920, a avut altercații
cu un agent de siguranță, în pădurea Durlești, în timpul excursiei elevilor, ieșire organizată în scop didactic
și științific3. Cadrele didactice depuneau eforturi pentru a îmbina transmiterea cunoștințelor cu cea de
„însănătoșire a gustului și deprinderilor elevilor […] să cultive în sufletul copiilor dragoste către natură,
distracții sănătoase ca jocul la aer liber”4.
În cadrul instituției de învățământ au activat personalități notorii: Leon T. Boga, Mihail Bârcă,
Nicolae Popovschi, Vasile Harea ș.a.
Scriitorul George Dorul Dumitrescu prezintă atmosfera suavă ce încărca viața acestei instituții de
învățământ: „În școală priveghează bunătatea ce nu cunoaște margini încarnată în omul de o factură morală
deosebită, directorul, pedagogul de vocație, domnul L.T. Boga”.
Leon T. Boga își amintea că în toamna
anului 1918 atunci când a făcut apelul elevilor:
„La fiecare nume citit din catalog auzeam repetându-se: nu,
nu.., adică nu știe românește […]
Cu glas tremurător […] eu continuai apelul. Moldovenii ce mai urmară în catalog, strigau tare: Știu, domnul profesor!”1. Liceul era format în majoritate din copii sătenilor din
proximitatea Chișinăului. Comitetul Școlar era foarte dornic cu copii sătenilor oferindu-le costume de
uniformă.
Serviciul divin la capela Liceului era oficiat de preotul V. Doncilă. Orchestra simfonică era dirijată
de profesorul Teodor Lujanschi, care avea drept deziderat promovarea muzicii universale.
Profesor de muzică (1918–1926) era compozitorul Mihail Bărcă, absolvent al Școlii Muzicaldramatice din Moscova, înlocuit de G. Gâdei, absolvent al Conservatorului din București. În 1928, corul
școlar a fost distins cu Premiul II la un concurs de profil de la București pentru piesa „Somnoroase
păsărele”, după muzica lui T. Flondor5.
În anii 1928–1930, Liceul „M. Eminescu” a fost amplasat în localurile liceelor nr. 3 şi 4 din
Chişinău, fiind nevoit să-și desfășoare activitatea în orele de după amiază.
Deoarece directorul Liceului nu
era în stare să conducă toate clasele, fiind totodată și director la Liceul de Băieți nr. 4 „Alecu Russo”, școala
fiind deja segmentată în două edificii, Gavriil Zlatov, preotul de religie a fost numit să monitorizeze cursul
superior al Liceului, care funcționa în clădirea Liceului de Băieți nr. 3 „Alexandru Donici”. Această funcție
a deținut-o pe parcursul a doi ani (1928–1930).
În 1932, Liceul avea 11 clase cu 490 de elevi, având cel mai mare internat din oraș – cu 106 locuri.
La „liceul țăranilor” din str. Viilor a învățat în clasa I-a și Rodion Chiaburu, născut la 10 aprilie
1920, în satul Peciște, jud. Orhei. Acest „elev de elită” a fost selectat în ianuarie 1933 de inspectorul Nicolae
Saxu, învățătorul privat de clasele primare (1928–1931) al principelui moștenitor Mihai, Mare Voievod de
Alba-Iulia, ca să învețe în Clasa Palatină.
Articolul a fost scris de Ion Xenofontov, istoric, cercetător științific, lector universitar și poate fi citit integral aici.
Redacția Observatorul de Nord de la Soroca, a publicat un scurt istoric despre Cimitirul evreiesc de la Vadul Raşcov.
Vadul Rașcov este așezat pe cursul de sus al bătrânului Nistru. Localitatea de azi din cuprinsul Șoldăneștiului a fost cândva un târg renumit în toată regiunea. După anexarea Basarabiei de Rusia țaristă în 1812 în această regiune migrează evreii din Rusia și Polonia. Astfel, în Vadul Rașcov este înființat şi un cimitir evreiesc, care la început era unul mic.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, în Vadul lui Rașcov erau doar vreo 200 de familii de băștinași și peste 500 de familii de evrei. Cu timpul mormintele deveneau din ce în ce mai numeroase, așa că cimitirul s-a extins tot mai mult pe moșia satului. În ajunul celei de-a doua conflagrații mondiale, în sat exista o singură biserică creștin-ortodoxă și 7 sinagogi. În anii războiului târgul evreilor din Vadul Rașcov a ars, a fost mistuită de flăcări și biserica din apropiere, şi doar clopotnița a rămas neatinsă şi veghează şi în prezent liniștea satului. Nu se știe cu exactitate câte morminte sunt aici, deşi acum câțiva ani localnicii au încercat să afle numărul lor şi se pare că ar trece de 6 mii de pietre funerare. Majoritatea inscripțiilor de pe morminte, cu mici excepții, sunt scrise în limba ebraică, astfel nu poţi să descifrezi textele fără a cunoaşte această limbă sau fără a fi însoţit de un traducător. Singurele semne cunoscute sunt anii naşterii şi ai decesului, gravați pe pietrele funerare.
Se zice că cimitirul evreiesc de la Vadul lui Rașcov este cel mai mare din Republica Moldova și unul dintre cele mai mari cimitire evreiești din Europa de Sud Est. Cu toate acestea, astăzi în localitate nu mai există nici o familie de evrei.
Ocazional revin la morminte cei care au migrat în Israel sau alte colţuri ale lumii, ori urmaşii celor care au trăit cândva pe aici.
Localitatea Vadul Raşcov este o localitate veche din raionul Şoldăneşti, care îşi trage denumirea de la un boier, pe nume Raşcu,care era proprietar de pământuri pe partea dreaptă şi partea stângă a Nistrului. Pentru a putea administra şi pământurile din partea stângă, din porunca lui se construieşte un vad, o trecere peste râu. Localitatea mai târziu a luat denumirea de Vadul Raşcov, în amintirea acelor timpuri şi a trecerii de lemn peste Nistru.
În secolul XIX comunei Vadul Raşcov i se atribuie statut de târg şi acest lucru datorat evreilor stabiliţi aici la începutul secolului, îndeletnicirea cărora în mare parte era negoţul. Influenţa evreilor în comună era atât de mare, încât la începutul secolului XX, în localitate erau 7 sinagogi şi o singură biserică ortodoxă, iar populaţia comunei era constituită din 200 de familii de moldoveni şi circa 500 de familii de evrei.
În timpul celui de-al doilea război mondial satul a fost bombardat şi incendiat de germani, care ştiau că este o localitate, în preponderent, evreiască. Tot atunci a ars din temelie singura biserică a satului. Locul fostei biserici păstrează azi memoria lăcaşului de cult, astfel că nimeni nu se încumetă să construiască aici casă.
Astăzi nu a mai rămas nici o familie de evrei în comună, toţi au plecat în Israel, însă ca mărturie a influenţei acestora pe teritoriu moldovenesc a rămas un cimitir evreiesc. Cimitirul din Vadul Raşcov numără peste 6000 de morminte şi este unul dintre cele mai mari din Europa de acest fel scrie și portalul moldova.org.
