Cine a fost GHeorghe G. Bezviconi: scurtă biografie

 14 aprilie 1910 – S-a născut istoricul literar Gheorghe G. Bezviconi.

Gheorghe G. Bezviconi (14 aprilie 1910, Edineț, Moldova – 30 aprilie 1966, București) a fost un istoric literar, genealogist și heraldist; membru onorific al Societății publiciștilor și scriitorilor străini din Bulgaria; membru fondator al Societății Scriitorilor din Basarabia; membru corespondent al Academiei Române. 

A debutat la 14 ani în presa de limbă franceză iar la 17 ani a publicat primul articol în presa de limbă rusă. A fost un autodidact acumulând cunoștințe solide de istorie, A audiat cursurile de istorie ale lui Nicolae Iorga la Universitatea din București. A avut o activitate publicistică bogată, fiind redactor și editor la Chișinău. În 1937 s-a stabilit la București, lucrând la Institutul pentru Studiul Istoriei Universale. Volumul I al lucrării sale, Boierimea Moldovei dintre Prut și Nistru a fost premiat. Din 1923 a editat la Chișinău, în limba română, revista de istorie Din trecutul nostru, la care au colaborat Arthur Gorovei, Aurel George Stino și Sergiu Matei Nica. 

A colaborat practic cu toate publicațiile din Basarabia: Viața Basarabiei, Cuvânt moldovenesc, Izbînda, inclusiv cu cele de limbă rusă, Deni, Nașe vremea, Nașa reci, dar și cele din Regat: Adevărul literar și artistic, Convorbiri literare, Revista Istorică, Revista Fundațiilor Regale, Vremea, Neamul Românesc, Însemnări literare, Analele Moldovei, Curierul Ieșean, Cetatea Moldovei, Arhivele Naționale, Arhivele Olteniei, Ararat etc. A primit medalii și titluri care ar onora pe orice mare istoric: Medalia de Aur a Institutului francez de istorie și heraldică (1935), Medalia de Onoare Vermeil a Societății Academice Arts-Sciences-Lettres (1963), Crucea Ligii Republicane Franceze a Binelui Public cl.III. (1936), Premiul Hanul Ancuței (1938), Pemiul „Udriște Năsturel” al Academiei Române (1948), Academician post-mortem al Academiei Internaționale din Pontzen – Neapole (1974). După 1944, în anii dictaturii comuniste a fost persecutat, „eliberat” din funcția de la Institutul pentru Studiul Istoriei Universale. După o tentativă de sinucidere, a fost portar, apoi paznic la Cimitirul Bellu din București, continuând să adune materiale istorice în condiții grele. Era același cercetător al trecutului, este aproape uitat. Soția sa, Tatiana Bezviconi spunea: „Cei ce nu-l cunosc n-au ce spune despre el, iar cei ce l-au furat preferă să tacă. Opera lui a fost prădată – și la Chișinău și la București și la Moscova”.