Istoria din spatele clădirii fostului Seminar Teologic din Chișinău: Construit în perioada țaristă, dezvoltat în interbelic și naționalizat după 1940

Intenția de a retroceda cu titlu gratuit fostul sediu al Seminarului Teologic din perioada interbelică în gestiunea Mitropoliei Basarabiei a stârnit o dezbatere majoră în spațiul public. Pe lângă aspectele legale, mai necunoscut este trecutul propriu-zis al clădirii și instituției apărute încă în perioada țaristă.

Anexarea Basarabiei la Imperiul Rus în anul 1812 a dat startul unor schimbări, inclusiv pe plan educațional în regiune. Astfel, la insistențele mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, la Chișinău este înființat Seminarul Teologic.

„Primul lăcaș de cultură din Basarabia”

De altfel, înființarea Eparhiei Chișinăului și Hotinului a impus și deschiderea unei instituții de învățământ, care urma să formeze viitorii preoți. Pe lângă asta, absolvirea seminarului le dădea și dreptul de a fi hirotoniți, conform regulamentelor bisericii ortodoxe ruse.  

În aceste condiții, la 31 ianuarie 1813, își începe activitatea prima instituție de învățământ superior din istoria Basarabiei, a cărui sediu a fost inițial la etajul doi al clădirii Comisiei de aprovizionare. Procesul propriu-zis de studii a fost inițiat la 1 februarie, cu 10 elevi, alți 43 fiind adăugați pe parcurs. Primul rector a fost protoierul Petru Kunițki, iar inspector a fost numit arhimandritul Irineu.

Ulterior, în decembrie 1813, a fost construită o clădire în două etaje, amplasată pe teritoriul acordat Eparhiei conduse de mitropolitul Bodoni. E vorba de zona mărginită astăzi de bd. Ștefan cel Mare și Sfânt și str. Mitropolit Gavriil Bănulescu Bodoni.

Pentru următoarele decenii, instituția și-a continuat activitatea în acest sediu, care din 1823 avea deja trei clase superioare, cu câte două cursuri în care se predau 11 obiecte obligatorii. Mai mult, seminarul a fost una din puținele instituții în care s-a predat limba română în Basarabia, până în anul 1867, când a fost sistată, pe motivul lipsei de fonduri.

Abia în 1906, după o grevă majoră a elevilor din 1905, care a inclus o petiție semnată de 361 persoane, pe fondul evenimentelor revoluționare de atunci, s-a introdus din nou „predarea limbei moldovenești și a cântării bisericești după metodiile vechi moldovenești”. 

Problemele s-au ținut în lanț însă, or, deși Congresul eparhial a dispus predării limbii române, episcopul Basarabiei a recurs la un șiretlic. Acesta a aprobat reintroducerea orelor, dar nu și suma necesară, o decizie similară fiind emisă și de Sinod. În aceste condiții, salarizarea profesorului de limbă română a fost asigurată de persoane particulare, printre care și viitorul episcop Gurie Grosu.

Apare un nou bloc

Potrivit datelor oferite de Ministerul Culturii, autorul proiectului a fost arhitectul V. Elkașev din Sankt Petersburg, supravegherea tehnică fiind asigurată de arhitectul M. Seroținski. Noua clădire a fost ridicată în două etaje, pe un demisol înalt, cu planul în formă de „T”, orientat cu fațada principală spre strada 31 august 1989. 

Registrul Monumentelor Istorice menționează că fațada principală are o compoziţie simetrică, cu un dominată de rezalitul central, cu axarea foişorului intrării, cu intrarea principală şi laterale în arc în plin cintru, dominat de un balcon-tribună. Paramentul faţadei principale este tencuit neted, cu detaliile modelate din mortar.

Câteva detalii arhitecturale

Arhitectura faţadelor laterale şi posterioară este soluţionată în aceeași cheie stilistică. Prin faţadele aripilor laterale, dispuse în axele de simetrie, au loc intrări secundare în clădire.

În noul sediu, și-a făcut studiile inclusiv preotul-poet Alexei Mateevici, autorul versurilor imnului de stat al Republicii Moldova „Limba noastră”. Ulterior, în perioada interbelică, aici s-a aflat sediul Seminarului teologic superior „Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni” din Chișinău.

Potrivit Mitropoliei Basarabiei, ultimul proprietar de drept al bunului a fost Arhiepiscopia Chișinăului, eparhie constitutivă a Mitropoliei Basarabiei din cadrul Patriarhiei Române, fiind înzestrată cu personalitate juridică începând cu anul 1923.

Mai mult, potrivit sursei, dreptul de proprietate asupra imobilului a fost stabilit inițial prin sentința civilă definitivă și irevocabilă nr. 435 din 25 iunie 1935, pronunțată de Tribunalul județului Lăpușna. Ulterior, faptul a fost confirmat prin Decretul-lege pentru împărțirea averilor bisericești din Basarabia, promulgată prin Înaltul Decret Regal nr. 2268 din 22 iunie 1938.

După anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică la 28 iunie 1940, noile autorități au început procesul de naționalizare a mai multor bunuri din regiune. Astfel, La 15 august 1940, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a adoptat decretul cu privire la naţionalizarea pământurilor. Conform acestuia, din acel moment intră în posesia statului sovietic toate pământurile şi subsolul Basarabiei, pădurile şi apele trec în proprietatea statului, adică devin proprietate publică.

Ulterior, printr-o hotărâre a Sovietului Suprem al URSS din aceeași zi s-a decis naţionalizarea băncilor, întreprinderilor industriale şi comerciale, transportul feroviar şi maritim, deopotrivă şi a căilor de comunicaţii aflate pe teritoriile româneşti de la Est de Prut.

Articolul complet poate fi citit aici.