În satul Bălăureşti, raionul Nisporeni, se află o biserică unică. Află care este istoria bisericii

În satul Bălăureşti, raionul Nisporeni, se află o biserică unică. Construit în anii '30, lăcaşul sfânt din Bălăurești a fost gândit să reziste veșniciei. Cu toate acestea, destinul s-a încăpățânat să o țină departe de slujbele religioase. Lovită de ororile celui de-Al Doilea Război Mondial și trecută cu tăcere în timpul erei comuniste, lăcaşul sfânt nu şi-a dus misiunea până la capăt. 

Astăzi, biserica se află în ruine, dar frumusețea sa arhitecturală încă poate fi admirată. Zidurile sale masive, construite în tehnică tradițională unică, stau ca o dovadă a tenacității și a spiritului uman.

Reportajul a fost făcut de jurnaliștii de la postul național de televiziune și poate fi văzut aici. 

Muzeul de Istorie a Orașului Chișinău – Turnul de Apă: istorie și curiozități

Turnul de apă sau Castelul de apă, așa cum mai este numit de unii istorici, este un monument de arhitectură industrială, realizat în stil eclectic și se află la intersecția străzilor Bănulescu-Bodoni și Alexei Mateevici. Acesta avea menirea, inițial, să asigure orașul cu apă. De mai mulți ani a devenit muzeul municipiului Chișinău, iar ușile sunt larg deschise de luni până vineri. Clădirea fostului Turn de apă a primit titlul de monument de arhitectură şi artă de însemnătate naţională, introdus în Registrul monumentelor de istorie şi cultură ale municipiului Chişinău.

Două turnuri gemene, mândria lui Carol Schmidt

Acesta este primul furnizor de apă din Chișinău, iar odată cu el au fost construite și primele conducte de apă din oraș. În anul 1892, la inițiativa lui Carol Schmidt, primarul Chișinăului în perioada anilor 1877-1903, au fost construite două turnuri gemene, care aveau menirea de a alimenta întregul oraș cu apă. „Erau doi prieteni, primarul Carol Schmidt și arhitectul Alexandru Bernardazzi, un german și un italian. O idee a lor a fost să alimenteze orașul cu apă. Astfel, pe cel mai înalt deal din oraș s-au construit două turnuri gemene, după modelul propus de Bernardazzi. Din vârful turnului se vedeau cele șapte coline ale Chișinăului. De la început, s-au tras țevi mari din lemn, care se găsesc și acum pe sub pământ. Cel de-al doilea turn, care însă nu s-a păstrat, a existat la intersecția străzilor Vasile Alecsandri și Veronica Micle. În ’63 a fost aruncat în aer, iar turnul care există astăzi a rezistat ca prin minune”, ne povestește muzeograful Liuba Coșman, care de mai bine de 30 de ani lucrează în cadrul acestui muzeu.

Căruțe cu apă pentru a umple rezervoarele

În cele două turnuri erau câte două rezervoare mari pentru apă, care era adusă cu căruțele. Se umpleau și apoi apa era pompată către casele locuitorilor. În interiorul turnului, care există și acum, s-a păstrat o scară inedită în formă de spirală, „pentru a ocupa mai puțin spațiu. Scara era amplasată între cele două rezervoare cu apă”, ne explică muzeograful. Planul turnului este hexagonal alungit. Pereţii sunt din piatră de calcar, cu includerea unor rânduri de cărămidă arsă, pentru un efect artistic, specific manierei arhitectului. Grosimea zidurilor variază de la 2 m, la parter, până la 0,6 m la foişor, înălţimea totală fiind de 27 m. Nivelul superior era construit din lemn și a fost distrus după un cutremur de pământ, dar reconstruit din piatră în anii 1980-1983.

Turnul de apă, foișor pentru pompieri

Din 1892 până în anul 1940, această clădire a fost turn de apă. Din 1940, turnul a devenit un foișor de foc. „Pompierii urcau acolo și verificau dacă nu sunt incendii în oraș. În 1980, aici au fost filmate scene pentru filmul „Cântecul - dragostea mea”, unde au jucat Sofia Rotaru și regretatul Grigore Grigoriu”, ne spune muzeograful. Turnul de apă a rezistat în urma mai multor cutremure, iar acest fapt se datorează în special temeliei. „Turnul are o temelie bună, baza este din but, o piatră specială, și nisip din scoici”, ne spune doamna Liuba Coșman. Potrivit muzeografului, piatra din exterior s-a păstrat în întregime, mici modificări au fost făcute doar în interiorul turnului. „Se spune că, până în ’77, partea de sus a turnului era din lemn. În anii ’80 a fost reconstruită din piatră, iar în ’85 turnul s-a redeschis ca muzeu al Chișinăului”, ne explică specialistul.

Chișinăul din prezent și viitor

Cu o contribuție deosebită la modernizarea orașului, Carol Schmidt este considerat cel mai bun primar pe care l-a avut Chișinăul. Istoria spune că anume el a fost cel care a oferit o imagine europeană pentru acest oraș. Printre exponatele prezentate în clădirea Turnului de apă se regăsesc proiecte ale arhitecților pentru străzile și clădirile orașului, dar și elemente din viața societății. „Noi nu am vrut să prezentăm politica, dar viața de zi cu zi a oamenilor. Atunci când am deschis muzeul, la etajul șapte era o expoziție de fotografii, care arătau cum va fi Chișinăul în viitor. Erau proiecte făcute de arhitecți, pentru clădirile și drumurile care trebuiau construite. Păcat că nu s-au păstrat toate lucrările. Erau din carton și multe s-au deteriorat. Desigur, multe construcții din prezent nu sunt în conformitate cu acele proiecte. Noi plănuim ca ultima sală din muzeu să o dedicăm lui Bernardazzi. Încă se lucrează la expoziție”, a menționat Viorica Bugan, șef de fonduri din cadrul muzeului.

Din 2005 până în 2009, muzeul a fost închis. În 2009, primăria a anunțat reparația capitală a clădirii și reamenajarea expozițiilor. Redeschiderea acestuia a fost pe 6 septembrie 2013. Aici găsiți patru săli de expoziție și terasa de la ultimul etaj al clădirii.

Castelul de Apă (Muzeul de Istorie al Orașului Chișinău), monument de istorie și arhitectură de categorie națională (nr. 185 în Registrul monumentelor Republicii Moldova ocrotite de stat), reprezintă un simbol al orașului Chișinău. Este unul dintre edificiile îndrăgite atît de chișinăuieni, cetățenii Republicii Moldova, cît și de turiștii străini (Italia, SUA, Australia ș.a.) care ne vizitează capitala. Îmbină armonios istoria orașului (grație artefactelor formate din 27 mii de unități de fond [22 mii fiind fondul de bază și 5 mii fondul auxiliar], gestionate cu dăruire de Viorica Bugan și centrate pe dimensiunile socioeconomice, politice, spirituale, cotidiene) și redă problemele recurente ale societății. În prezent, în Sala de expoziții temporare a turnului sînt găzduite lucrările copiilor cu genericul „Corupția din Moldova expusă în pictură!” (7-13 decembrie 2015).

Construcția Castelului de Apă a durat între 1860 și 1888, după un proiect de-a lui Alexander Bernardazzii (1831–1907), arhitectul-șef al Chișinăului (1856–1878), cel care a folosit pentru prima dată în construcția Chișinăului, inclusiv a Castelului de Apă, piatra șlefuită.

Turnul a stat la baza conductei de apă din Chișinău. În interior se aflau două cisterne în care se pompa apa de sus în jos. Apa era asigurată doar pentru categoriile sociale înstărite din oraș, în timp ce la periferie se consuma apă din fîntîni și izvoare. La 15 decembrie 1892 s-a dat în utilizare Uzina de Apă, primul apeduct urban. Complexul de asigurare a Chișinăului cu apă era format din bazin, stație de pompare cu o sală de cazane, ateliere, o sală de mașini și două castele de apă, inclusiv cel de pe strada Livezilor (în prezent, str. Al. Mateevici nr. 60A). Apeductul a funcționat în anii 1892 și 1940.

O construcție analogică Castelului de Apă a existat la intersecția actualelor străzi Vasile Alecsandri și Veronica Micle.

Castelului de Apă de pe str. Al. Mateevici, cu Foișor de Foc, a fost turn de veghe pentru pompierii ce activau alături de construcție (în prezent, Universitatea de Stat din Moldova).

În 1960, clădirea a trecut la balanța Universității de Stat din Chișinău, fiind utilizată ca observator. După cutremurul din 1977, a fost avariată cornișa și un timp construcția a fost abandonată, pînă în 1985.

În 1979, prin decizia Consiliului Comitetului Executiv Orășenesc, idee susținută prioritar de vicepreședintele Elena Apostol, s-a decis deschiderea unui muzeu urban. Ideea a prins contur însă abia în 1985. Primul director al instituției a fost Irina Bîrcă (1979–2012).

Castelul de Apă are o înălțime de 27 m, echivalentul unui bloc locativ de nouă etaje. Zidul construit inclusiv cu scoici din fluviul Nistru are o grosime la bază de 2 m și 0,60 m la nivelul de sus, suprafața totală constituind circa 240 m².

În interiorul turnului s-a menținut o scară spiralată, iar o inovație modernă este ascensorul, instalat în 1985.

Unele fragmente din filmul muzical dramatic „Unde ești, dragostea mea?” (1980), în care rolul principal este interpretat de vestita cîntăreață Sofia Rotaru, cetățean de onoare al municipiului Chișinău (2013), în regia lui Valeriu Gagiu (1938–2010), au în decor și secvențe din Castelul de Apă, scările spiralate.

În 2014, Castelul de Apă a fost vizitat de 11 mii de persoane. Cei mai fideli vizitatori ai turnului sînt studenții de la facultățile de psihologie și limbi străine ale Universității de Stat din Moldova.

Ion XENOFONTOV, doctor în istorie, articol scris pentru moldovasuverană.md.

Pe data de 13 octombrie 2022, Turnul de Apă din Chișinău a marcat 130 de ani de la înființare.

Cu această ocazie, Î.S. „Poșta Moldovei” a fost prezentă la evenimentul organizat de Muzeul de Istorie al orașului Chișinău, în colaborare cu Centrul de Cercetări Filologice al USM și sub egida Direcției Cultură a Primăriei Municipiului Chișinău.

Agenda evenimentului a inclus prezentarea și punerea în circulație a cărții poștale cu marcă fixă „Turnul de Apă din Chișinău - 130 ani”. Invitate la eveniment au fost Angela Cutasevici, viceprimar al municipiului Chișinău, Violeta Cojocaru, viceadministratoarea Î.S. „Poșta Moldovei” și Valeria Suruceanu, directoarea Muzeului de Istorie al orașului Chișinău.

Viceadministratoarea întreprinderii, Violeta Cojocaru a venit cu un mesaj de felicitare: „Vă dorim cât mai mulți vizitatori și să păstrați în continuare cele mai importante obiecte care transmit istoria orașului Chișinău. Ne bucură faptul, că avem un astfel de loc de însemnătate națională, în care se păstrează obiecte importante din istoria și evoluția orașului Chișinău. Turnul de apă din Chișinău a devenit unul dintre simbolurile importante ale orașului și este inclus în Registrul monumentelor Republicii Moldova protejate de stat”.

Cartea poștală cu marcă fixă este tipărită în 450 de exemplare. O găsiți pe siteul filatelia.md, iar în vânzare - la magazinul filatelic al Poștei Moldovei.

Pensiunea „La cramă” din satul Manoilești, raionul Ungheni

„La cramă” este o vilă și hotel din satul Manoilești din raionul Ungheni. Vă reamintim că raionul Ungheni se află la granița cu România (și Uniunea Europeană). Daca vrei sa alegi o excursie in satul Manoilești, poti alege acest sat, mai ales daca vrei sa stai noaptea.

La cramă vă va oferi mâncarea tradițională a Moldovei și veți admira peisajele frumoase ale țării noastre. Pagina de Facebook a pensiunii „La cramă” este aici. Numărul de telefon este + 373 0767 70 885.

Vila La cramă este situată pe traseul R1, traversând spre Manoilești (500 m până la sat), într-o zonă liniștită și înconjurată de o panoramă minunată. La cramă este o pensiune și cazare cu restaurant, având câteva numere de cazare, și este o pensiune și cazare cu 4 stele. La cama are condiții de viață care satisfac chiar și turistul pretențios.

Pensiunea „La CRAMA” o găsiți pe traseul R1, intersecția spre s. Manoilești. Aproape de orașul Ungheni. E amplasată într-o zonă retrasă, liniștită și înconjurată de o panoramă cu mult verde.

📌„La CRAMA” este o pensiune cu restaurant, avînd și cîteva numere de cazare. Are condiții excelente de cazare care pot mulțumi chiar și pe cei mai exigenți turiști. 

🍗 Aici veți putea savura o bunătate de ciolan de porc copt după o rețetă specială pe care o puteți afla in video 😉 

☝️E bine să știți că pensiunea are un restaurant în stil tradițional.

Un video realizat de ETNOtravel poate fi văzut aici.

Platforma NEAMPORNIT informează că:

Pentru a vă bucura de un weekend prelungit alături de cei dragi, astăzi campania #NeamPornit vă sugerează să descoperim o nouă destinație turistică în satul Mănoilești, r. Ungheni – pensiunea ,,La Crama” un loc potrivit pentru culturalizare și relaxare, unde vă puteți petrece aceste zile libere departe de forfota marelui eveniment pe care îl găzduiește Moldova.

Pensiunea ,,La Crama” se află în extravilanul s. Mănoilești, într-o zonă retrasă, liniștită și înconjurată de o panoramă frumoasă. Pensiunea are restaurant, patru numere de cazare care sunt construite în lemn, o mică cramă cu vinuri de casă și casa mare. Pentru activități de agrement în sânul naturii puteți să vă odihniți la unul din foișoare amenajate sau la terasă având o imagine de ansamblu foarte frumoasă.

Important este de știut e că pensiunea pune accent pe prepararea bucatelor tradiționale. Astfel pe lângă sarmale, zeamă sau friptură aici aveți posibilitatea să degustați din specialitatea casei baba neagră și ciolanul de porc, care se pregătește deosebit în această locație turistică.

De asemenea pensiunea oferă spații de organizare a unor evenimente de familie sau conferințe de orice tip. Iar de fiecare dată revenind la această pensiune veți fi tratați niște oaspeți veritabili cu bucate tradiționale bune, locuri de cazare confortabile și activități de agrement pe măsură.

Fii turist la tine în țară: obiective turistice în raionul Orhei

Regiunea Orheiului cuprinde un străvechi ținut, străjuit altădată de cetatea Orheiului, puternica fundație a lui Ștefan cel Mare. Marele domn ținea să răsplătească din belșug vitejia orheienilor, cunoscuți ca cei mai buni arcași ai săi. În istoria politică și militară a Moldovei, orheienii au jucat un rol de seamă, răsculându-se uneori împotriva domniei, sau sprijinind pe anumiți domni, în rivalitatea pentru scaunul Moldovei.

Unitățile teritorial-administrative ale Moldovei în Evul Mediu erau ținuturile (divizate în ocoale) și corespundeau județelor din Țara Românească. Ținuturile Moldovei, conform „Descrierii Moldovei” (Descriptio Molaviae) de Dimitrie Cantemir pot fi reprezentate în felul următor:

Județul/ţinutul (Uezd) Orhei.

În perioada 1812-1917, Moldova de la est de Prut a fost anexată de Imperiul Rus, actualul teritoriu al Republicii Moldova s-a aflat, astfel, sub administrare țaristă. Sub Imperiul Rus, Basarabia a fost inițial oblast – regiune autonomă – (până în anul 1873), iar după aceea o gubernie (provincie) (1873-1917) divizată în opt judeţe.

Este oportun să precizăm că, un timp, instituţiile autocraţiei ţariste din Basarabia au întrebuinţat în actele emise, redactate în ruseşte, cuvântul românesc ţinut, paralel cu termenul rusesc uezd. Bunăoară, Regulamentul privind administrarea Basarabiei din 1828 conţine în această ordine de idei următoarea stipulaţie: ,,Administraţia regiunii Basarabia se împarte în cea regională, judeţeană (uzdnoe) sau ţinutală şi orăşenească”. Oficialităţile imperiale ruse au făcut uz de cuvântul ţinut, deoarece ele, în faza iniţială ce a urmat după anexare, au păstrat în provincia românească dintre Prut şi Nistru structurile administrativ-teritoriale caracteristice Principatului Moldovei, iar ulterior le-au introdus pe cele ruseşti. Prin urmare, atunci când ne referim la unităţile administrative ale Basarabiei de până în anii ’30 ai secolului al XIX-lea, folosim termenul ţinut, iar în cazul celor existente după 1828 vom întrebuinţa termenul judeţ (traducând din ruseşte cuvântul uezd).

Județul (Uezd) Orhei a fost o unitate administrativ-teritorială din Gubernia Basarabia, constituită în 1818. Centrul administrativ al ținutului a fost municipiul Orhei. Populația ținutului era de 213.478 locuitori (în 1896). Unitate administrativ-teritorială ocupa o suprafață de 4.133 km².

Oraşul Orhei este o localitate cu valori şi tradiţii culturale bogate. Urba dispune de 63 monumente istorico-memoriale, de artă şi arhitectură, dintre care 14 sunt de importanţă naţională, iar 49 de importanţă locală, 1 casă de cultură, 7 biblioteci şi 2 instituţii de învăţământ artistic (pictură şi muzică). În oraş activează colective artistice de amatori. În raionul Orhei, de asemenea, pot fi vizitate mai multe obiective turistice.

Monumentul lui Vasile Lupu din Orhei (1937). 

Vasile Lupu a fost Domnitor al Moldovei în anii 1634-1653. Domnitorul  care, vrăjit de frumusețea locurilor, își avea aici reședința de vacanță. Pe timpul domniei lui Orheiul a înflorit, de exemplu, doar aici și la Iași (capitala) străzile erau pavate cu lemn. Autorul sculpturii de bronz este celebrul sculptor român Oscar Han, iar arhitectul Robert Kurţ.

La 11 noiembrie 1937, în prezenţa reprezentanţilor Guvernului României, prefectului Constantin Roşca, Cavaler al Ordinului Steaua României şi a primarului de Orhei Constantin Plăcintă, Cavaler al Ordinului Steaua României, preotul-paroh Piescu de la Catedrala Sf. Dumitru, a fost sfinţit şi inaugurat Monumentul din bronz al domnitorului Moldovei Vasile Lupu.

Statuia din bronz îl reprezintă pe Vasile Lupu, în straie de voievod, în mâna dreaptă ţinând o gramotă domnească. Postamentul este executat din piatră de Cosăuţi. Statuia a înregistrat un record în ceea ce privește amplasarea sa, fiind strămutată de 8 ori. Monumentul constituie răsplata şi recunoştinţa orheienilor faţă de marile realizări ai voievodului moldovean.

Inaugurarea monumentului lui Vasile Lupu la Orhei, 5 noiembrie 1937. În luna iunie 1940, înainte de venirea ocupanţilor sovietici, statuia a fost evacuată la Iaşi şi instalată pe locul unde puţin mai devreme a stat statuia lui George G. Mârzescu. 

Statuia la Iaşi, 1941. În timpul războiului, după fugărirea sovieticilor din Basarabia de către trupele germano-române, statuia a fost adusă înapoi la Orhei şi instalată în anul 1942 pe un soclu scurt. În anul 1944 sovieticii revin în Basarabia. Statuia domnitorului Vasile Lupu este dusă la Craiova, în parcul Nicolae Romanescu, însă la 24 ianuarie 1945 a fost preluată de armata sovietică şi transportată în U.R.S.S.

Readus din nou la Orhei în timpul ocupaţiei ruse şi instalat într-un scuar lângă locul iniţial, mai târziu mutat în curtea bisericii Sf. Dumitru.

În prezent statuia e la câţiva metri mai într-o parte de locul iniţial, soclul fiind absolut diferit. La 5 noiembrie 1937, în prezenţa reprezentanţilor Guvernului României, prefectului Constantin Roşca, Cavaler al Ordinului Steaua României şi a primarului de Orhei Constantin Plăcintă, Cavaler al Ordinului Steaua României, preotul-paroh Piescu de la Catedrala Sf. Dumitru, a fost sfinţit şi inaugurat monumentul din bronz al domnitorului Moldovei Vasile Lupu, opera de artă a vestitului sculptor Oscar Han. Autorul sculpturii fiind celebrul sculpror român Oscar Han, iar arhitectul Robert Kurţ.

Statuia din bronz îl reprezintă pe Vasile Lupu, în odăjdii voievodale, în mâna dreaptă ţinând o gramotă domnească. Statuia este redată în mişcare. Imagini de arhivă, vedeți aici, dar și aici. 

Catedrala „Sfântul Dumitru”. Zece curiozități despre catedrală

Cel mai vechi lăcaș religios din Orhei și unul dintre cele mai vechi din țară, catedrala Sfântul Dumitru a fost construită între anii 1632 și 1636 și sfințită cu ocazia sosirii domnitorului la Orhei în 1637.

Ctitorul Catedralei a fost domnitorul Moldovei Vasile Lupu (1634-1653). Biserica face parte din Patrimoniul național, fiind una dintre cele mai importante construcţii ecleziastice păstrate până în prezent.Patrimoniul arheologic și cel construit, se îmbină armonios cu mediul înconjurător, constituind repere pentru, activizarea industriilor creative, dar și celor legate de sporirea atractivității turistice.

Imaginea bisericii este tipărită pe verso-ul bancnotei de 5 lei moldovenești.

În mijlocul Orheiului, pe un deal, se înălță vechea și frumoasa Catedrală domnească „Sfîntul Dumitru”. Este simbolul cultural și spiritual al orheienilor. În profilul stilului moldovenesc de epocă, biserica este constituită din altar (formînd un semicerc în partea de răsărit a bisericii), naos și pronaos, pridvor, inițial deschis, pe segmentul sudic fiind suprapus de un turn-clopotniță.

În mentalul colectiv, construcția Bisericii „Sfîntul Dumitru” a fost atribuită lui Ștefan cel Mare (1457–1504). În realitate, biserica a fost construită de Vasile Lupu (1634–1653) pe locul unei biserici de lemn.

Biserica „Sfîntul Dumitru” a fost înălțată între anii 1632 și 1636, iar în 1637, cu prilejul sosirii domnitorului Vasile Lupu la Orhei, a fost sfințită. Lăcașul sfînt nu a fost edificat întîmplător în tîrgul Orhei, unul dintre cele mai importante din partea de est a Țării Moldovei. Însuși voievodul „se ocupa personal” de această localitate.

Vasile Lupu a mai zidit între 7 mai 1645 și 7 mai 1646 o biserică cu hramul „Sfîntul Dumitru” în orașul Chilia. Anterior pe acel loc se afla o biserică edificată de Ștefan cel Mare, după planurile arhitectului italian Ioan Provana, care a fost arsă de tătari. Ca și în biserica din Orhei și în cea din Chilia, la intrare, se află stema Moldovei, săpată în piatră. Edificiile de cult creștin din spațiile aflate sub administrație otomană, cum era și biserica din Chilia, erau adîncite parțial în pămînt.

Pisania Catedralei „Sfîntul Dumitru”, izvor istoric autentic, are cioplit în piatră, în slavonă, următorul text: „Prin îngăduirea Tatălui și prin grăbirea Fiului și desăvîrșirea Sfîntului Duh începută și clădită această biserică întru numele Sfîntului, slăvitului, marelui mucenic, izvorul de mir, Dimitrie, făcătorul de minuni, Io Vasile Voevod cu mila lui Dumnezeu, Domn al pămîntului Moldovei și doamna lui Tudosia și copilul lor Ioan Voevod”.

Biserica are 24 m lungime și 9 m lățime.

Lăcașul sfînt are trăsături comune cu tipologia bisericilor „Sfinții Arhangheli” (județul Iași, 1666), „Sfîntul Gheorghe” din Șerbești (județul Neamț, 1637), cu biserica-cetate de la Cotnari, ctitoria lui Ștefan cel Mare ș.a.

Într-un hrisov din 15 februarie 1667, semnat de Iliaș Alexandru Voievod, se vorbește despre Nidelcu Sîrbu, proprietarul unei bălți de pe apa Răutului, între Mitoc și Cișmea, care aproviziona „masa bisericii” cu pește proaspăt.

În letopisețul bisericii alcătuit în 1886/87 se consemnează faptul că autoritățile tîrgului au instalat în pridvor o baniță din piatră, denumită „domnească”. Banița avea forma unui stup făcut din trunchi de copac, fiind gravate stema Moldovei cu capul de bour, anul 1781 și cuvintele „s-a făcut să se știe”, „măsura”, „a zecea parte mie dă-mi-o”. Ultima frază solicita a zecea parte din „toată pîinea” pe care localnicii urmau să o ofere bisericii.

În locul statuii lui Vasile Lupu din incinta Bisericii „Sfîntul Dumitru” (transferată în centrul orașului Orhei) a fost înălțată o cruce, pe al cărei postament este fixată următoarea pisanie: „Pe mîndre plaiuri orheiene /Cinstirea noastră se așterne/ Pentru acei cu spada în mînă/ Și preoțimea cea bătrînă/ Pentru fruntașii neamului/ Și pentru gospodarii lui/ Ce viața și-o sacrificară/ sfințînd prin sînge această țară. Ctitori: Valeriu Muravschi, prim-ministru, a. 1991–1992; Sergiu Muravschi, director general, Direcția Agricolă, județul Orhei, a. 1990–2003”. 

La 21 octombrie 2016, odată cu numirea arhimandritului Siluan (Șalari) în ierarhia bisericească de episcop de Orhei și vicar al Mitropoliei Chișinăului și a întregii Moldove, Biserica „Sfîntul Dumitru” a obținut statutul de catedrală.

(Articol scris de Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie pt Moldova Suverană). 

Sediul Upravei Zemstvei Orhei. Monument de istorie şi arhitectură din sec. XIX. 

Sediul Zemstvei Orhei (Upravei Guberniei Basarabia, începutul construcției în 1882), responsabil tehnic, arhitectorul-inginer A. Ţiganko, fiind cunoscut şi prin construcţia sediului Liceului Real din Chişinău (în prezent blocul Facultăţii de Filologie a Universităţii de Stat din Moldova), a fost construită la îndemnul fostului preşedinte al Zemstvei Orhei, Alexandru Cotruță.

Sediul reprezintă o clădire de unicat în construcţia arhitecturală urbană din Basarabia. Clădirea era în doua etaje, cu mai multe coloane atît în afara sediului, cît şi în interiorul acesteia. La Primul nivel se situau birourile  specialiştilor Zemstvei.  La nivelul doi se găsea obiectul principal – Sala de şedinţe cu Coloane şi Policandru aurit. Aici se afla şi Biroul Preşedintelui Zemstvei judeţului Orhei. Clădirea era iluminată prin cele 20 ferestre impunătoare masive. În subsolul  clădirii se păstra arhiva Zemstvei.

În acest edificiu la 25 martie 1918 deputaţii din Orhei au votat Moţiunea de Unire a Basarabiei.

Sediul Upravei Zemstvei Orhei. Monument de istorie şi arhitectură din sec. XIX. A fost construită la îndemnul fostului preşedinte al Zemstvei Orhei, Alexandru Cotruță. În acest edificiu la 25 martie 1918 deputaţii Orheiului au votat Moţiunea de Unire a Basarabiei cu România. După 1 ianuarie 1919 în acest sediu a fost Prefectura şi Tribunalul judeţului Orhei. Сlădirea a fost utilizată de Liceul Teoretic „Ioan Luca Caragiale”.

Muzeul de Istorie şi Etnografie din Orhei

Muzeul de Istorie și Etnografie Orhei se află în incinta unei case de locuit cu poartă ornamentată, fostă vilă care a aparținut arhitectorului român Mircea Bengulescu. Clădirea reprezintă o moștenire istorică de o valoare incontestabilă pentru întreg neamul românesc, construită în stil neoromânesc (1928-1929), fiind monument de arhitectură de importanță națională, inclus în Registrul de Stat al monumentelor din Republica Moldova ocrotit de stat cu nr.984, aprobat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.1531-XII din 22 iunie 1993 (Monitorul Oficial al RM, 2010, 2 februarie, nr.15-17, art.24, p.10-109).

Colecţia muzeului conține mai mult de 20 mii de exponate, cele mai valoroase fiind colecţiile de monede și carte veche. Expoziția permanentă a muzeului este consacrată cercetărilor istorice și arheologice de pe teritoriul raionului Orhei.

Muzeul de Istorie și Etnografie Orhei este unica instituție de cultură de acest fel din Orhei, unul din puținele orașe din Basarabia în care centrul istoric a rezistat războaielor mondiale, monumentele de arhitectură și clădirile vechi fiind aproape intacte.

Sediul Judecătoriei Orhei. 

Monument de istorie şi arhitectură din sec. XX, construită prin anii 30 - Casă a doctorului şi avocatului Mihai Coteanu, fost  primar şi prefect al Judeţului Orhei și soţia sa, Ecaterina Pelivan, medic-şef al judeţului Orhei,  fiica lui Ion Pelivan.

Familia Coteanu a găzduit drept oaspeţi în casa sa aşa personalităţi ca Nicolae Iorga și Mihail Sadoveanu. Mihai Coteanu a fost și directorul săptămânalului „Frăția Românească” din Orhei (publicația periodică, 1919-1940).

După cel de-al doilea război mondial în edificiul a fost ocupat de Comitetul executiv orăşenesc Orhei de deputaţi ai poporului.  În anii 90 aici a fost transferată Judecătoria raionului Orhei.

Unicul muzeu evreiesc de istorie din țară se află în orașul Orhei. Care este programul de vizite.

Până în anul 2016, clădirea era fosta reședință a unei sinagogi. Din cauza unei vandalizări, multe dintre obiectele păstrate au fost arse, iar o parte – deteriorate. Cele care au reușit să fie recuperate au devenit exponate.

Piese vestimentare, obiecte donate sau păstrate cu sfințenie – toate pot fi admirate în cadrul muzeului evreiesc de istorie din orașul Orhei. Acesta, ca localizare, ar fi avut o mare însemnătate pentru comunitatea evreiască de odinioară. În perioada interbelică, în zona respectivă a orașului activau cele mai multe sinagogi. Chiar și după genocidul care s-a înfăptuit și pe teritoriul țării noastre, în interiorul vechii sinagogi au rămas să fie păstrate cărți și suluri de tora (biblia ebraică), expuse și atinse doar de reprezentanții acestei religii. În cadrul muzeului, vizitatorii au posibilitate să citească informația cu referire la istoria comunității evreiești din Moldova, aceasta fiind prezentată în două limbi: română și rusă. Conform datelor statistice din anul 2021, în Republica Moldova locuiau circa 15 000 de evrei. În perioada interbelică, orașele Chișinău, Orhei și Soroca găzduiau cel mai mare număr al comunității. Referitor la orașul Orhei, circa 65 % o reprezenta populația iudaică din întreg numărul de locuitori. Tot acolo activau în jur de 30 de sinagogi.

Biserica romano-catolică din Orhei

În 1895, în oraşul Orhei locuiau 125 de catolici (60 bărbaţi, 65 femei). Numărul catolicilor nefiind mare, aceştia, pentru a participa la sfânta Liturghie, mergeau fie la Chişinău, fie la Râbniţa. În anul 1904 catolicii din localitate, s-au adresat guvernatorului Basarabiei cu cererea să li se acorde permisiunea pentru construirea unei biserici romano-catolice.

Un reportaj video urmăriți aici.

Biserica a început să fie construită în 1911, iar lucrările au fost finisate în 1914. În anul 1921, după unirea Basarabiei cu România, Papa Benedict al XV-lea a transferat cele cinci parohii basarabene existente la acea dată (Chişinău, Tighina, Bălţi, Hotin şi Crasna) de sub jurisdicţia Episcopiei de Tiraspol sub jurisdicţia Episcopiei de Iaşi 

Lăcaşul de cult, construit în stil neogotic (specific țărilor din nord-vestul Europei), a fost zidit pe terenul achiziționat de la Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”. În anul 1926, în Basarabia activau 9 parohii, păstorite de 8 preoţi, care slujeau în 6 biserici şi 8 capele. Întrucât în decretul papal din 1921 nu este menţionată parohia Orhei, dar existând deja în 1926, se presupune că ea a fost înfiinţată în perioada 1921-1926, data cea mai probabilă fiind 1922, anul în care părintele Nicolae Szczurek a fost transferat ca paroh la Tighina, acesta din 1916 îngrijindu-se de catolicii din Orhei.

Ctitorii de bază ai edificiului de cult au fost membrii familiei Doliwa-Dobrowolski, proprietari funciari, în mod special Cesarina Doliwa-Dobrowolski (1841–1924), înmormîntată în cavoul bisericii. Ambii erau creştini cu suflet mare şi fiecare a ctitorit câte un lăcaş de cult în Orhei. Ea – unul catolic, iar el – biserica ortodoxă din comuna Brăviceni. Descendenții acesteia stabiliți în Elveția și Canada au vizitat de mai multe ori lăcașul sfânt. Ca mai toate lăcaşurile de cult din Basarabia, nici acesta nu a scăpat, de-a lungul perioadei bolşevice, de pângărire. În 1946 a fost transformat în sală de sport, trecând apoi „de la un stăpân la altul”.  

În 1990 s-a încercat o restaurare a ei, dar cu multe greşeli, pentru că nu se ştia cum arăta initial. Biserica a fost reanimată grație părintelui Klaus Kniffki, din Congregaţia Cuvîntului Divin, care în 1998 i-a îndemnat pe enoriaşi să renască comunitatea catolică din Orhei. Iar în 2001, după retrocedarea bisericii comunităţii catolice din Orhei, Episcopia Romano-Catolică de Chişinău a început restaurarea clădirii, Evgheni Smolin a fost arhitect-şef al proiectului de restaurare. Biserica a fost construită din piatră, din carierele din raionul Orhei. Este înfrumusețată cu frescă, vitralii și flori. La 15 august 2008, de sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului, PS Anton Coşa a sfinţit biserica nou restaurată. Potrivit recensămîntului din anul 2004, în raionul Orhei locuiau 88 de catolici.

Totodată, mai citiți aici și aici la temă.

Sinagoga din Orhei este un lăcaș de cult evreiesc din orașul Orhei.

Singura sinagogă din Orhei, încă în funcțiune, se află pe strada Vasile Lupu nr.62. Aici se adună acum o mică comunitate a orașului de sărbători.

Edificiul cu un etaj și o suprafață  totală de aproximativ 100 m² a fost construit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În 1989, a fost returnată comunității evreiești locale. Este situată lângă locul unde sinagoga a fost distrusă.

Cimitirul Evreiesc din Orhei.

Este unul dintre cel mai vechi și mai mare cimitir evreiesc din Moldova (peste 400 de ani, 9 ha). Acesta se află în top trei cele mai străvechi cimitire active din Europa de Est, alături de cimitirele din Praga și din Mainz, Germania.

Cu aproximativ patru veacuri în urmă, evreii și-au adus aici morții, cimitirul numărându-se acum printre cele mai vechi din Europa. Este un loc plin de istorie unde și-au găsit ulterior somnul de veci atât evreii împușcați de fasciști și înhumați într-o groapă comună, cât și elita evreiască din acele timpuri.

Cimitirele evreiești de la noi găzduiesc multe personalități din elita evreiască: Ancel Sadîcov (un evreu care a scris cărți de aritmetică pentru elevi), Aron Ravici (fostul ambasador al României în Chile, care vorbea 26 de limbi), Grigore Gorviț (tanchist polonez, îngropat în cimitirul din Orhei în 1987), Arcadi Grimberg (fostul director al parcului de autobuze, are chipul sculptat în bronz și încorporat în piatra de mormânt), ș.a.

Vechiul cimitir ne demonstrează că fițele nu lipseau nici în urmă cu decenii. Acesta are o „alee VIP”, unde stau în rând mormintele a zeci de persoane care au făcut parte din elita evreiască: un fost bancher, un proprietar de moară, un latifundiar care oferea pământuri țăranilor, medici renumiți și un bogătaș care a finanțat un azil de bătrâni. Toți au monumente impunătoare, aduse pe atunci din Italia, care s-au păstrat foarte bine.

Actualmente, cimitirul este împărțit pe sectoare, iar numele morților identificați au fost înșirate într-o carte, în ordine alfabetică. Orice persoană care-și caută rudele înmormântate aici poate să le găsească mormintele. Ghidul a fost realizat de președintele Asociației de cultură evreiască Orhei, care a lucrat vreo cinci ani la această carte.

Clădirea Colegiului „Vasile Lupu”

Clădirea Colegiului „Vasile Lupu” (fondat în 1923) construită în 1919 la inițiativa primarului de atunci Vasile Mahu, în stil neo-românesc, cu pereţi groşi de mai bine de un metru, ridicaţi după tehnologiile utilizate la construcţia bisericilor.

Conform datelor din arhivă, pregătirea cadrelor didactice la Orhei se realizează din anul 1923, în Școala Normală „Alexandru Ioan Cuza”, care pregătea învățători și care în 1940 a fost reorganizată în Școala Pedagogică „Alexandru Ioan Cuza”.

Prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 245 din 08 mai 1991 și a ordinului Ministerului Științei și Învățămîntului nr.105 din 21 mai 1991 instituția de învățământ s-a reorganizat în Școala Normală „Vasile Lupu”, cu durata studiilor de 5 ani.

Chateau Vartely (vinărie, restaurant, hotel).

Originea numelui Vartely se regăsește în numele Orhei, cuvânt care în maghiară înseamnă „loc al cetăţii”, (vár + hely sau cetate + loc).

Brandul Château Vartely a fost elaborat și lansat în anul 2004. Sloganul acestui brand e ,,Vin cu dragoste pentru tine’’, pentru că fiecare licoare produsă la Château Vartely are o parte din sufletul și dăruirea celor care muncesc aici. 

Pagina de Facebook - aici.

Site oficial - varterly.md și visit-varterly.md

După standardele vinificatorilor din lumea veche și lumea nouă, Château Vartely este o companie care îmbină tehnologiile de ultimă generație în creșterea viței-de-vie și prelucrarea strugurilor cu pasiunea pentru producerea vinului de calitate.

Compania Château Vartely a fost fondată în anul 2004, dar vinurile sub acest brand au apărut încă în anul 1996 devenind o influență majoră pe piața vinurilor din țară și peste hotarele ei, care deja are un renume internațional, iar în 2008 a apărut Complexul Turistic, dotat cu toate necesitățile pentru oaspeți.

Acest întreg spațiu se află la o distanță de doar 50 de kilometri de Chișinău. Château Vartely dispune și de o suprafață totală de vii de 550 de hectare, situate în zona Codrului și cea Bugeacului, iar roadele strugurilor crescuți în aceste spații sunt împărțite în peste 4,5 milioane de sticle anual.

Calitatea vinurilor Château Vartely este remarcată prin medalii și distincții, câștigate la cele mai renumite concursuri internaționale: Mondial de Bruxelles, Mundus Vini, Vinalies Internationales, Decanter, International Wine & Spirits Competition, Sakura, Citta del Vino, International Wine Challenge și multe altele.

Monument Istoric şi Arheologic ”Orheiul Vechi”. 

Este amplasat în aer liber (pe o suprafață de 220 ha), în albia pitorească a rîului Răut (care curge de-a lungul întregului raion Orhei), pe teritoriul din apropierea satelor Trebujeni şi Butuceni.

Se află nu prea departe de Chișinău, aproximativ la 43-45 km depărtare, ceea e un stimul în plus pentru organizarea numeroaselor excursii prin aceste locuri. Pe teritoriul complexului se află două muzee, o mănăstire în stîncă deschisă pentru vizitatori, dar şi cîteva hoteluri particulare.

Mănăstirea Curchi

Monumentul are o importanţă deosebită deoarece aici s-au păstrat urme de viaţă umană din cele mai vechi timpuri şi până în evul mediu târziu. Straturile de cultură ale acestui monument oglindesc toată istoria neamului şi al meleagului, ilustrând-o cu vestigii arheologice de o mare valoare muzeistică. Este un monument de arhitectură de tip orăşenesc, unde s-au păstrat multe construcţii, care prezintă un interes mare pentru istorici, arheologi, arhitecţi, dar şi turişti.

Aspecte privind activitatea arhimandritului Chiril şi ridicarea la rangul de mănăstire a schitului Curchi din anul 1813.

După anexarea spaţiului pruto-nistrean la Rusia, la 16/28 mai 1812, organizarea administraţiei ecleziastice din această regiune a avut de suferit unele schimbări esenţiale. Deja în lunile august-septembrie 1812 mitropolitul şi exarhul Gavriil Bănulescu-Bodoni a iniţiat un proces de transformări, care într-un final se va solda cu fondarea unei eparhii noi, ce a cuprins teritoriile fostelor instituţii administrative bisericeşti precum Mitropolia Moldovei, Episcopia de Huşi şi Mitropolia Proilaviei.

Schimbările produse în plan administrativ în noua achiziţie a imperiului ţarist au atins şi unele lăcaşuri ecleziastice, inclusiv mănăstirea Curchi. Ctitorită de fraţii Iordache şi Mihail Curchi, conform unor date, pe la 1773, şi de căpitanul de margine Teodor Sabău, care a înzestrat mănăstirea cu o serie de bunuri 1, aceasta până în anul 1813 a avut rangul de schit, iar începând cu data de 22 septembrie 1813, prin dispoziţia mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, a fost ridicată la rangul de mănăstire, în fruntea acestui lăcaş fiind desemnat, la cererea ctitorului, fostul conducător al mănăstirii Galata, Chiril, care a condus acest aşezământ până la începutul anului 1825 martie 23, momentul trecerii întru Domnul.

Regele Mihai ar fi vizitat mănăstirea Curchi. Articolul complet - aici.

Site-ul mănăstirii Curchi poate fi accesat aici.

Mănăstirea Curchi este o mănăstire de călugări din Republica Moldova, unul din cele mai însemnate monumente ale arhitecturii basarabene. Este situată în Codrii Orheiului, pe teritoriul satului Curchi, raionul Orhei. Ca ansamblu arhitectural s-a constituit în secolele XVIII - XIX. Este compusă din cinci biserici, două clădiri cu chilii, stăreție, mai multe încăperi auxiliare, o livadă, un schit cu arhondaric aflat la 500 m de Mănăstire și un bazin de piatră. Biserica „Nașterea Maicii Domnului”, construită în 1775 de către Iordache Curchi, este un exemplu de stil neobizantin, iar biserica "Sfântul Nicolae" (1808 - 1810) este construită în stilul clasicismului cu elemente de baroc. Tot ansamblul e înconjurat de un zid înalt de piatră. În perioada sovietică mănăstirea a fost transformată în spital de psihiatrie.

Blogul amfostacolo.ro o să vă ajute să citiți recenzii despre traseele turistice din Orhei. 

(foto, video) Peștera „Emil Racoviță”: O călătorie la 40 de metri sub pământ

Una din cele mai mari peșteri de ghips din lume se află în Republica Moldova. Pe cât de mare, pe atât de puțin cercetată, deși a fost descoperită mai bine de jumătate de veac în urmă. Peștera „Emil Racoviță” sau „Cenușăreasa”, așa cum obișnuiesc să o numească cercetătorii, datorită particularităților sale, a câștigat mai multe diplome internaționale. Autoritățile spun că au planuri mari cu ea și speră să o transforme pe viitor într-un obiectiv turistic inedit. Am încercat să aflăm cum arată astăzi peștera „Emil Racoviță” și cât de ușor pot ajunge turiștii la acest monument al naturii.

Peștera se află la 282 de km de Chișinău, în extremitatea Nord-Vestică a Republicii Moldova, în apropierea nemijlocită a localității Criva. Pentru a reuși la timp și a ne alătura grupului de cercetători care au acceptat să ne ia cu ei în subteran, am pornit din Capitală la ora 5 dimineața.

Ajunși la Criva, ne-a mai luat o oră să perfectăm permisele individuale speciale la sediul poliției de frontieră, unde a trebuit să explicăm motivele aflării noastre acolo, dar și să demonstrăm că avem echipamentul necesar și că suntem însoţiţi de un grup de cercetători. Fără aceste permise și fără însoțitori calificați nimeni nu poate intra în subteran. După perfectarea tuturor formalităților, am coborât într-un final în peșteră. Accesul se face doar printr-o intrare improvizată, săpată de savanții de la Academia de Ştiinţe încă în 1977. Până a ajunge la galeriile peșterii propriu-zis, trebuie să cobori aproximativ 40 de metri pe niște scări metalice prinse de pereții unei fântâni destul de strâmte.

Intrarea în peşteră şi o parte a galeriilor importante se află chiar pe teritoriul unei cariere de ghips, care în prezent este exploatată de compania moldo-germană Knauf. Ghipsul este extras şi astăzi prin detonare şi acest lucru pare să alarmeze cel mai mult organizațiile de mediu.

Președintele Clubului Speologilor „Abis”, din Republica Moldova, Igor Teleshman, împreună cu care am coborât în peșteră, ne-a spus că ea a apărut într-un bloc de roci cu o grosime de circa o sută de metri, iar evoluţia sa a survenit urmând o complicată reţea de fracturi care sunt concentrate pe câteva zeci de kilometri pătraţi.

Galeriile peșterii formează un adevărat labirint, foarte complicat şi sinuos, care îi pune la încercare chiar şi pe cei mai experimentați cercetători. În cinci ore de aflare în subteran am parcurs ceva mai mult de 10 kilometri traversând galerii, care comunică între ele prin coridoare înguste, uneori atât de înguste, încât un om de statură mijlocie cu greu se poate strecura printre ele. Aceste coridoare asigură trecerea de la un nivel la altul în subteran, multe din încăperi fiind încă necercetate, din pricina apelor care le inundă în permanență. Coridoarelor înguste li se adaugă și temperatura scăzută care nu depășește 10 grade și umiditatea de 95%.

În interiorul peșterii găsim săli enorme, susținute de coloane din rocă de peste două milioane de ani, lacuri cu apă cristalină. Pe plafonul peşterii din speleoteme se observă stalactite în formare. În peșteră există mai multe caverne, unele cu înălțimea de peste 10 metri și o lățime de 30–40 de metri. Speologii au încercat să obțină fotografii detaliate ale sălilor descoperite, atribuindu-i fiecăreia un nume.

(Video, foto) O plimbare prin curtea unei perle arhitecturale moldovenești – Conacul Manuc Bei de la Hâncești

Drumul ce duce spre intrarea în Hâncești prevestește o ședere caldă și plăcută în orășelul care în evul mediu era considerat o poartă a Europei prin care trecea unica cale comercială accesibilă între țările asiatice și cele europene. Nu în zadar orășelul a fost punct de atracție și pentru marii negustori ai timpului, printre care și Manuc Bei, cel care în 1815 cumpără moșia Hâncești, unde mai târziu urmașii săi construiesc renumitul Conac Manuc Bei, ce astăzi face parte dintr-un complex sculptural unic, pe bună dreptate numit „o carte de vizită a Moldovei”.

De-a lungul timpului, târgușorul Hâncești a constituit o importantă localitate comercială a Statului Moldovenesc, fiind ceva intermediar între sat și oraș, cu un han pentru negustori străini, în care aceștia se ospătau și se odihneau.

După războiul ruso-turc din 1806-1812, Manuc Bei Mârzaian, personalitate remarcabilă, Dragomir al Turciei, pentru serviciile oferite generalilor ruși în tratative cu Turcia dobândește învoirea țarului rus de a se stabili cu traiul în una din localitățile frumoase ale Basarabiei. El cumpără de la principesa Dolgorughi moșia cu palatul ce-i aparțineau și se stabilește cu familia la Hâncești.

Cu toate că conacul de astăzi îi poartă numele, acesta nu a fost ridicat de către Manuc Bei, așa cum se vehiculează, el decedând la scurt timp după procurarea moșiei Hâncești, ci de către urmașii săi – fiul Murat, care a demarat construcția vilei boierești, și nepotul diplomatului, Grigore, care a încheiat lucrările respective.

După o istorie zbuciumată, în care complexul suportă cutremure, dar și alte încercări de a fi restaurat, în 1993 conacul obține statutul de monument de arhitectură. Anul 2013 este punct de start pentru restaurarea complexului istoric, datorită unui contract de grant semnat între Autoritatea de Management a Programului Operațional România-Moldova-Ucraina 2007-2013 și Consiliul Raional Hâncești pentru restaurarea complexului arhitectural. Proiectul a fost aplicat pe parcursul anilor 2014-2015. Pentru reconstrucție s-au cheltuit peste două milioane de euro.

Un reportaj foto puteți vedea aici.

Evenimente de amploare la Fetești pe data de 21-24 iunie 2024

 Ecomaraton la Feteși pe 21-24 iunie 2024. Vi s-a părut și vouă că la ultimele ediții a competiției de la Fetești nu reușiți să gustați din plin cea mai nedescoperită regiune a nordului țării? Și nouă tot!

Și din această cauză ne-am gândit să facem evenimentul din anul 2024 cu totul și cu totul deosebit! 

Am decis să organizăm competiția în aceeași zi cu Hramul Satului Fetești, pentru ca să oferim fiecărui oaspete tot ce avem cel mai bun!

Astfel, invităm, toți iubitorii vieții active să petreacă un weekend întreg într-unul dintre cele mai neexplorate și frumoase locuri din nordul țării și întreaga regiune.

Vă puteți instala în camping de vineri sau sâmbătă și să vă bucurați de drumeții, plimbări cu bicicletele și distracții pentru cei mici. Experimentați delicii gastronomice la târgul de bucate tradiționale de pe teritoriul campingului sau gătiți-vă propriile preparate la para grătarelor. Serile vor fi animate cu muzică și dansuri pentru a vă pregăti în forță pentru a doua zi.

Duminică, în prima zi a Hramului Satului Fetești, ne așteaptă o competiție memorabilă pe trei distanțe: 12 km, 24 km și 42 km, cu priveliști uimitoare ale Rezervațiilor Fetești și La Castel. Vom admira pădurile, stâncile, peșterile și urmele civilizațiilor care au locuit în aceste părți. Cei mai mici și invitații care au o relație mai rece cu maratoanele, vor putea participa la cursa copiilor într-o locație iconică pentru Fetești.

Seara, cei mai puternici oaspeți pot participa la hora satului pentru a descoperi noi aspecte ale hramului la țară într-unul dintre cele mai pitorești sate din nordul țării.

Nu ratați acest eveniment unic! Abonați-vă pentru a fi la curent cu toate noutățile legate de această minunată aventură a verii din 2024.

Alături de coorganizatorii acestei sărbători, Primăria Satului Fetești și GAL Vasile Stroescu, precum și mulți oameni minunați din fetești și satele vecine, vă așteptăm cu brațele deschise la Ecomaraton La Fetești! 

Biletele pot fi cumpărate și online pe iticket.md. 

Detalii și întrebări pe pagina de eveniment Ecomaraton la Fetești 2024. 

Imagine a orașului vechi Chișinău cu Biserica „Naşterea Maicii Domnului”

Chișinău (anul 1880). Imagine a orașului vechi cu Biserica „Naşterea Maicii Domnului” (Biserica Mazarache) care datează din anul 1752. Al doilea oraş ca mărime din spaţiul etnic românesc este aşezat în mijlocul Basarabiei, la întretăierea drumului longitudinal cu drumul transversal Iaşi-Chişinău-Tighina-Odesa şi în apropierea contactului între zona păduroasă a „Codrilor Bâcului” cu zona de stepă cu ierburi înalte dinspre sud.

Este aşadar un oraş de răspântie şi de contact între regiuni având caractere geografice deosebite. Vatra lui se întinde la altitudinea de circa 85 m pe povârnişul domol de pe dreapta văii râului Bâc (oraşul nou) cât şi de o parte a luncii sale inundabile (oraşul vechi). Pe povârnişurile dealurilor care înconjoară în semicerc prispa pe care a fost clădit oraşul nou, se întinde o zonă de podgorii prin care sunt risipite vile, crame şi gospodării de ţară; acestea formează împreună un fel de zonă periferică a Chişinăului. Cadrul său este format de dealurile podişului Bâcului, acoperite cu păduri masive în nord-vest, despădurite şi prinse cu vii în sud-est. Basarabia era principala zonă viticolă şi pomicolă a României, suprafaţa de viţă de vie în judeţele Lăpuşna şi Tighina fiind clasată, în perioada interbelică, pe primul loc în ţară. Impresionante panorame asupra oraşului ne oferă înălţimile Petricani şi Râşcani.

Prima menţiune despre Chişinău ca localitate din valea râului Bâc datează din 17 iulie 1436, când domnitorii Ţării Moldovei, Ilie şi Ştefan “au dat şi i-au întărit lui Oancea-logofăt pentru credincioasă slujbă” mai multe sate de pe râul Răut, între care: Procopinţi, Măcicăuţi, Cozărăuţi ş.a. Stabilind hotarele satelor de mai sus, în documentul menţionat descoperim însă această informaţie: “... şi la Bâc, de cealaltă parte, pe valea ce cade în dreptul Cheşenăului lui Acbaş, la Fântâna unde este Seliştea Tătărească în dreptul păduricii”. O altă veche menţiune documentară datează din 1466. Este vorba de un document de proprietate ieşit din cancelaria domnească a lui Ştefan cel Mare, prin care strălucitul voievod “i-a dat şi i-a întărit unchiului său Vlaicul ... o selişte la Chişinău, la Fântâna Albişoara, ce s-au cumpărat de la Toader, ficiorul lui Fedor şi de la fratele lui, de la ... şi de la Fedorel, drept 120 arginţi tătăreşti”. Spre partea finală a acestui document mai aflăm că Chişinăul, cu întreaga sa moşie şi cu moara, este dăruit lui Vlaicul precum şi tuturor urmaşilor săi, care vor veni după el, pentru slujbă dreaptă şi credincioasă. Boierul Vlaicul, care a intrat în stăpânirea Chişinăului pe la 1466, este fratele mamei lui Ştefan cel Mare – Oltea, venit în Ţara Moldovei din Valahia şi care era pe vremea aceea pârcălab de Cetatea Albă. Multă vreme un târguşor fără însemnătate, Chişinăul şi-a luat probabil numele de la o cascadă pe care o făcea în acest loc apa ce îl străbate. Celebrul istoric şi filolog român B. P. Haşdeu afirma totuşi că numele oraşului provine de la termenul cuman cheşene, însemnând mausoleu, cavou, cupolă şi că a apărut pe locul unei “selişti tătăreşti”.

Chişinăul, încă de la prima sa atestare cronologică în calitate de localitate, aşezată pe malurile Bâcului, a avut un caracter etnic românesc. Românii moldoveni, în ciuda tuturor vitregiilor (războaie şi incendieri, încorporări forţate în componenţa Imperiului Rus, deportări, foamete organizată etc.), întotdeauna au fost majoritari prin număr faţă de oricare alt grup de populaţie străină, aşezată aici cu mult mai târziu. În a doua jumătate a sec. XVIII în Chişinău, în timpul războaielor ruso-turce care aveau loc pe teritoriul Basarabiei, încep a se stabili reprezentanţii unor grupuri alogene, migrate încoace de pe alte meleaguri, în mod special sârbi, bulgari, greci, armeni, băjenari din diferite regiuni ale Împeriului Rus. În anul 1772 din cele 114 gospodării, pe lângă românii moldoveni băştinaşi, în Chişinău mai erau aşezate deja 10 familii de armeni, 3 de “sârbi şi jidovi”, 3 de ţigani cât şi o familie a unui grec; nici un rus şi nici un ucrainean. Odată cu includerea forţată în componenţa Imperiului Rus între 1791-1806, iar de jure în anul 1812, a pământurilor Moldovei feudale situate la est de râul Prut, populaţia Chişinăului, oraş devenit centru al noii regiuni Basarabia din 1818 şi reşedinţă de gubernie a Rusiei ţariste din 1873, creşte vertiginos în urma sporirii mecanice a numărului de locuitori (locul 5 ca mărime din fostul imperiu), în mare parte admigranţi din diferite colţuri ale Rusiei, încă din anul 1834 Chişinăul fiind refăcut după un plan de sistematizare cu străzi drepte, largi şi perpendiculare.

Teritoriul municipiului şi al periferiilor lui este împărţit în două zone: de vest şi de sud, care aparţin de zona Colinei Codrilor, reprezentate de cumpene înguste ale apelor şi de pante de teren alunecător, de asemenea, de sectoarele de est şi de nord care se mărginesc cu Câmpia Nistrului. O componentă importantă a reliefului oraşului Chişinău o constituie valea Bâcului şi pantele ei dezmembrate. Partea cea mai mare, de pe malul drept al Bâcului, ocupă trei terase străbătute de câteva vâlcele. Zona de nord-vest şi parţial cea din vest sunt despărţite la centru de valea îngustă a râuleţului Durleşti. Nu departe de Str. Grenoble îşi începe cursul un râuleţ ce curge prin vâlceaua de la Mălina Mică. Paralel se află vâlceaua Mălina Mare, iar în partea de sud a oraşului se află vâlceaua întinsă Munceşti. Partea din stânga a oraşului ocupă două terase: prima coboară spre râu, altitudinea celei de a doua fiind de 60-90 m. Aici a fost construit cartierul Răşcani. Panta din stânga a văii râului Bâc, pe alocuri pietroasă, este întretăiată de mai multe văi şi vâlcele, orientate mai ales de la nord spre sud.

Prin Chişinău curge râul Bâc, iar la periferia de sud-vest a acestuia, râul Işnovăţ, afluent de dreapta al Bâcului. În zona suburbană a municipiului au fost amenajate rezervoarele de apă de la Ghidighici şi Ialoveni, ca locuri de recreere şi agrement. La începutul anilor ‘50, în partea de sud-vest a oraşului a fost amenajat Lacul Valea Morilor. În parcurile din cartierele Râşcani şi Botanica, la Bariera Sculeni s-au construit cascade cu mici lacuri.

Oraşul aparţine ţinutului Lăpuşnei, cu viaţă atât de veche şi puternic românească, dând Moldovei pe voievodul Alexandru Lăpuşneanu (Petre Stolnicul), pe mândrul boier Hâncu, rivalul Ducăi Vodă, pe poetul Donici (care plecând la Petersburg, va plânge mereu amintirile copilăriei), pe Mitr. Gurie al Basarabiei şi Episcopul Dionisie de Cetatea Albă-Ismail, pe Pantelimon Halipa (născut la Cubolta, Bălţi), preşedintele şedinţei Sfatului Ţării care la data de 27 martie 1918 a votat Unirea Basarabiei cu România, for în care activau P. Erhan, Elena Alistar-Romanescu, I. Inculeţ, Onisifor Ghibu, prof. Al. Ouatu, Sergiu Cujbă, I. Pelivan, Simion şi Andrei Murafa, Iustin Fraţiman, Gh. Druţă, I. Buzdugan, P. Gore, şi alţii care au avut mult de suferit pentru credinţa lor de buni români.

Ţinutul şi-a luat numele de la târgul Lăpuşna care este constatat documentar încă din anul 1470. El cuprindea vestiţii codrii de stejar ai Lăpuşnei. Prin acest ţinut trecea drumul de comerţ spre Tighina, iar în târgul Lăpuşna se dădea vamă. În cursul istoriei sale moldoveneşti, ţinutul a format o autonomie locală, cu organizaţie militară care avea îndatorirea de a păzi vadul râului Nistru contra hoardelor cotropitoare. Judeţul Lăpuşna din perioada interbelică, cuprindea aproape în întregime vechiul ţinut de răzeşi şi mazili purtând acelaşi nume, din mijlocul căruia porneau vestiţii codrii ai Bâcului. Înşirate pe văi sau pe coaste de dealuri, se întind vechile sate răzăşeşti cu începutul încă din vremurile de glorie ale voievodului Ştefan cel Mare, când locuitorii aceştia dârzi dar şi mândri de independenţa lor, stăteau de strajă în calea năvălitorilor din stepă. Vechile tradiţii şi organizaţii ale mazililor care îşi aveau căpitanii lor şi cele ale răzeşilor au înlesnit păstrarea caracterului românesc al ţinutului. Obiective turistice: Biserica Mazarachi, construită în sec. XVIII şi Biserica Râşcanu din acelaşi secol, Primăria, Muzeul Naţional de Istorie, “Casa lui Hertza”, actualul edificiu al Muzeului Naţional de Arte Plastice care ocupă şi fostul liceu de fete “Principesa N. Dadiani”, Monumentul lui Ştefan cel Mare şi Aleea Clasicilor din Grădina Publică, Catedrala “Naşterea Domnului”, Arcul de Triumf, dar şi Catedrala “Schimbarea la Faţă”, Teatrul Naţional “Mihai Eminescu”, clădirea “Sfatului Ţării”, clădirea Sălii cu Orgă, Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală, Muzeul Memoriei Neamului, fostul Seminar Teologic, parcul Valea Morilor (cu lacul).

În jurul Chişinăului şi în judeţul Lăpuşna sunt foarte interesante obiective turistice: Rezervaţia silvică Roşcani (134 ha) din ocolul silvic Ghidighici, stejarii seculari de la Cojuşna, parcul din faţa Şcolii de Viticultură şi Vinificaţie din Stăuceni. Ieşirea din oraşul Chişinău, din preajma comunei Stăuceni până la bifurcaţia Cricova, reprezintă o alee formată din castani şi arbuşti decorativi. O frumoasă alee de nucari, cam de vreo 3 km lungime, care întretaie plantaţii de vii, se întinde de la bifurcaţia rutieră amintită până la Combinatul de Vinuri „Cricova” S.A. La 12 km nord-vest de Chişinău se află principala zonă de odihnă a locuitorilor oraşului, Ghidighici, fondată la începutul anilor ‘60 ai sec. XX, pe o suprafaţă de aproape 1.000 ha, formată din lacul de acumulare cu acelaşi nume de pe râul Bâc (800 ha) şi zona verde (124 ha). Aici este o plajă. Pe partea dreaptă a uneia dintre cele mai mari şi mai pitoreşti curburi nistrene (Criuleni-Doroţcaia), întâlnim baza de recreaţie de la Vadul lui Vodă cu complexul hotelier turistic “Nistru”, amplasată la 25 km de Chişinău, ce deţine o suprafaţă de peste 250 ha. Aproape întreg spaţiul este ocupat de un parc, unde pe malul râului este o plajă amenajată, terenuri sportive, un camping, un debarcader de unde se pot face călătorii cu nave fluviale pe Nistru etc. În zonă se află şi Casa de odihnă “Codru” (vile). La 3 km de Vadul lui Vodă este o fântână arteziană cu apă minerală având calităţi curative (boli digestive, biliare etc), iar lângă Chişinău izvoarele minerale ale Burcutului cu ape sulfurate.

În Lăpuşna au rămas încă şi cele mai întinse păduri de stejari din toată Basarabia, imense rezervaţii forestiere, peste întreg judeţul întinzându-se masivul înalt cunoscut fiind chiar sub numele de Codrul Bâcului, format dintr-o culme de peste 400 m altitudine, paralelă cu râul Prut şi foarte aproape de el. Din această culme se desprind alte numeroase dealuri alungite ce se lasă atât către Prut cât şi către Nistru, pornind divergent, cele mai însemnate din vârful cel mai înalt (430 m) situat în nord-vestul judeţului.

În regiunea Codrilor Bâcului, un interes cu totul deosebit îl prezintă rezervaţia ştiinţifică “Codrii” din judeţul Lăpuşna, cu o suprafaţă de 5.177 ha (inclusiv 96,7% păduri), la care se mai adaugă o zonă de protecţie măsurând aproximativ 12.300 ha (deocamdată neprotejate). Este situată în partea de nord-vest a masivului silvic Căpriana – între satele Lozova, Micleuşeni, Bursuc şi Drăguşeni, şi la circa 50 km de Chişinău. A doua rezervaţie ştiinţifică este “Plaiul Fagului” (5.642 ha, inclusiv 94% ocupate de păduri), aflată în partea de nord-vest a Codrilor, creată cu scopul de a ocroti făgetele preţioase de unicat şi alte specii de copaci. De aici izvorăşte râul Bâc şi multe alte pârâiaşe. Între rezervaţiile peisagistice ocupate de judeţul Lăpuşna în zona Codrilor se distinge Căpriana-Scoreni (1.762 ha, între satele Lozova, Pănăşeşti, Truşeni şi Cojuşna), având în centru comuna Căpriana cu vestita sa mănăstire (unii arbori din pădurea mănăstirii ar avea vârsta de peste 400 ani). Este o parte din pădurea declarată monument al naturii încă din anul 1937. Predomină gorunetele şi stejăretele în amestec cu carpen. Aici cresc şi sute de specii de plante superioare, printre care unele rare: laleaua, degetul lânos, pintenul cocoşului, dalacul etc. În rezervaţia Pădurea Hânceşti (4.499 ha, între satele Lăpuşna şi Mereşeni din marginea de sud-vest a codrilor) cresc gorunete cu mici sectoare de stejar pufos şi stejar pedunculat. Dintre plantele mai rare se evidenţiază ceapa bulgărească, dediţelul, coroniţa elegantă, sadina etc. Alte rezervaţii peisagistice sunt Temeleuţi (209 ha, pe malul stâng al Bâcului, între satele Temeleuţi şi Vălcineţ – pădure de gorun, în amestec cu tei, frasin, carpen şi sorb), Dolna (389 ha, situată la sud de satul cu acelaşi nume – pădure de gorun cu carpen şi tei), Căbăieşti-Pârjolteni (1.213 ha, între satele cu acelaşi nume şi Seliştea Nouă). Apa minerală curativă de la Hârjeuca se foloseşte pentru tratamentul multor maladii. Aici se află cunoscuta staţiune balneologică “Codru”. Pădurea de făget-cărpinet cu stejari (cel mai bătrân făget din Basarabia, unii arbori având vârsta de 200-250 ani), viile şi livezile, păşunile de pe povârnişurile satului Hârjeuca, vecinătatea mănăstirilor Răciula şi Hâncu şi a celor din jud. Orhei – Hârbovăţ şi Frumoasa, formează un ansamblu foarte pitoresc ce contribuie la o adevărată terapie sub cerul liber. De fapt, în rezervaţii naturale din regiunea Codrilor Bâcului se află complexele monastice ale judeţului: Vărzăreşti (cel mai vechi din Basarabia, pomenit şi în hrisovul lui Alexandru cel Bun din 1430), Căpriana (prima jumătate a sec. XIV, fiind conform tradiţiei, ctitorie a lui Ştefan cel Mare), Hâncu (ctitorie din anul 1678 a stolnicului Mihail Hâncu), Suruceni (fondat în 1785 de pitarul Casian Suruceanul), Condriţa din Scoreni (1783), Hârjeuca (1740), Răciula (1797). În judeţul Lăpuşna prezintă deosebit interes şi bisericile de lemn “Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil” din Vorniceni (1839), “Sf. Nicolae” din Horodişte (sec. XVIII), cea din Bălăureşti (1809), “Sf. Dumitru” din Mândra (1827), “Sf. Tiron” din Cotul Morii (1812), iar dintre cele din piatră “Sf. Apostoli Petru şi Pavel” din Lăpuşna (1818), cea din Vărzăreşti (1794), “Sf. Cuvioasă Parascheva” din Străşeni cu catapeteasma de o rară frumuseţe, biserica din Vadul lui Vodă (1805), în regiunea Nistrului Inferior.

În partea de sud a judeţului se remarcă rezervaţia silvică Moleşti-Răzeni (2.507 ha, din ocolul silvic Răzeni).

Dintre obiectivele de arhitectură civilă pot fi menţionate conacul boierului Zamfirache Ralli din satul Dolna (începutul sec. XIX), complexul arhitectural “Conacul Manuc-Bey” din oraşul Hânceşti, construit în anul 1881 în stilul vilelor franceze, după proiectul lui Al. Bernardazzi (adăposteşte muzeul de istorie şi etnografie), casa-conac a familiei Russo de la Micăuţi, al cărei descendent principal a fost Alecu Russo.

Adevărate muzee sub cerul liber pot fi considerate rămăşiţele cetăţilor geto-dacice din sec. IV-III î.e.n. găsite la Chirianca şi Codreanca, Horodişte, Selişte, Lăpuşna, Stolniceni şi lângă satul Hansca (Ialoveni).

Prezintă interes fortificaţia geto-dacică din sec. IV-III î.e.n., situată la 17 km spre răsărit de comuna Stolniceni în locul numit “La cetate”. Ea are forma unei potcoave cu diametrul de circa 350 m. Valurile de pământ, înalte de 3-4 m şi şanţul s-au păstrat până astăzi într-o stare foarte bună. Această cetate este cea mai impresionantă şi cea mai valoroasă construcţie, cu cel mai evoluat sistem defensiv dintre cetăţile antice de pe teritoriul Basarabiei.

Satele Vorniceni, Căpriana, Lozova, Horodişte, Sadova, Iurceni, Bozieni, Lăpuşna din zona Codrilor, păstrează arhitectura populară caracteristică centrului Basarabiei. S-au păstrat meserii de artizanat la Bardar, Niculăuieuca, Suruceni, Bălăureşti (crestătura în lemn), şi la Hogineşti, Horodişte, Iurceni, Ciorăşti, Nisporeni (olărit). În satul Vărzăreşti se ţes covoare. Sunt faimoase subsolurile de vinuri de la Cricova, Cojuşna, Mileştii Mici, Ialoveni. Alte centre vinicole sunt Hânceşti, Răzeni (cu beciuri de calcar), Călăraşi, Bardar, Mereni, Iurceni, Nisporeni, Bucovăţ.

Sursa: pagina de Facebook a lui Daniel Siegfriedsohn - Arhive istorice.