Imagine a orașului vechi Chișinău cu Biserica „Naşterea Maicii Domnului”

Chișinău (anul 1880). Imagine a orașului vechi cu Biserica „Naşterea Maicii Domnului” (Biserica Mazarache) care datează din anul 1752. Al doilea oraş ca mărime din spaţiul etnic românesc este aşezat în mijlocul Basarabiei, la întretăierea drumului longitudinal cu drumul transversal Iaşi-Chişinău-Tighina-Odesa şi în apropierea contactului între zona păduroasă a „Codrilor Bâcului” cu zona de stepă cu ierburi înalte dinspre sud.

Este aşadar un oraş de răspântie şi de contact între regiuni având caractere geografice deosebite. Vatra lui se întinde la altitudinea de circa 85 m pe povârnişul domol de pe dreapta văii râului Bâc (oraşul nou) cât şi de o parte a luncii sale inundabile (oraşul vechi). Pe povârnişurile dealurilor care înconjoară în semicerc prispa pe care a fost clădit oraşul nou, se întinde o zonă de podgorii prin care sunt risipite vile, crame şi gospodării de ţară; acestea formează împreună un fel de zonă periferică a Chişinăului. Cadrul său este format de dealurile podişului Bâcului, acoperite cu păduri masive în nord-vest, despădurite şi prinse cu vii în sud-est. Basarabia era principala zonă viticolă şi pomicolă a României, suprafaţa de viţă de vie în judeţele Lăpuşna şi Tighina fiind clasată, în perioada interbelică, pe primul loc în ţară. Impresionante panorame asupra oraşului ne oferă înălţimile Petricani şi Râşcani.

Prima menţiune despre Chişinău ca localitate din valea râului Bâc datează din 17 iulie 1436, când domnitorii Ţării Moldovei, Ilie şi Ştefan “au dat şi i-au întărit lui Oancea-logofăt pentru credincioasă slujbă” mai multe sate de pe râul Răut, între care: Procopinţi, Măcicăuţi, Cozărăuţi ş.a. Stabilind hotarele satelor de mai sus, în documentul menţionat descoperim însă această informaţie: “... şi la Bâc, de cealaltă parte, pe valea ce cade în dreptul Cheşenăului lui Acbaş, la Fântâna unde este Seliştea Tătărească în dreptul păduricii”. O altă veche menţiune documentară datează din 1466. Este vorba de un document de proprietate ieşit din cancelaria domnească a lui Ştefan cel Mare, prin care strălucitul voievod “i-a dat şi i-a întărit unchiului său Vlaicul ... o selişte la Chişinău, la Fântâna Albişoara, ce s-au cumpărat de la Toader, ficiorul lui Fedor şi de la fratele lui, de la ... şi de la Fedorel, drept 120 arginţi tătăreşti”. Spre partea finală a acestui document mai aflăm că Chişinăul, cu întreaga sa moşie şi cu moara, este dăruit lui Vlaicul precum şi tuturor urmaşilor săi, care vor veni după el, pentru slujbă dreaptă şi credincioasă. Boierul Vlaicul, care a intrat în stăpânirea Chişinăului pe la 1466, este fratele mamei lui Ştefan cel Mare – Oltea, venit în Ţara Moldovei din Valahia şi care era pe vremea aceea pârcălab de Cetatea Albă. Multă vreme un târguşor fără însemnătate, Chişinăul şi-a luat probabil numele de la o cascadă pe care o făcea în acest loc apa ce îl străbate. Celebrul istoric şi filolog român B. P. Haşdeu afirma totuşi că numele oraşului provine de la termenul cuman cheşene, însemnând mausoleu, cavou, cupolă şi că a apărut pe locul unei “selişti tătăreşti”.

Chişinăul, încă de la prima sa atestare cronologică în calitate de localitate, aşezată pe malurile Bâcului, a avut un caracter etnic românesc. Românii moldoveni, în ciuda tuturor vitregiilor (războaie şi incendieri, încorporări forţate în componenţa Imperiului Rus, deportări, foamete organizată etc.), întotdeauna au fost majoritari prin număr faţă de oricare alt grup de populaţie străină, aşezată aici cu mult mai târziu. În a doua jumătate a sec. XVIII în Chişinău, în timpul războaielor ruso-turce care aveau loc pe teritoriul Basarabiei, încep a se stabili reprezentanţii unor grupuri alogene, migrate încoace de pe alte meleaguri, în mod special sârbi, bulgari, greci, armeni, băjenari din diferite regiuni ale Împeriului Rus. În anul 1772 din cele 114 gospodării, pe lângă românii moldoveni băştinaşi, în Chişinău mai erau aşezate deja 10 familii de armeni, 3 de “sârbi şi jidovi”, 3 de ţigani cât şi o familie a unui grec; nici un rus şi nici un ucrainean. Odată cu includerea forţată în componenţa Imperiului Rus între 1791-1806, iar de jure în anul 1812, a pământurilor Moldovei feudale situate la est de râul Prut, populaţia Chişinăului, oraş devenit centru al noii regiuni Basarabia din 1818 şi reşedinţă de gubernie a Rusiei ţariste din 1873, creşte vertiginos în urma sporirii mecanice a numărului de locuitori (locul 5 ca mărime din fostul imperiu), în mare parte admigranţi din diferite colţuri ale Rusiei, încă din anul 1834 Chişinăul fiind refăcut după un plan de sistematizare cu străzi drepte, largi şi perpendiculare.

Teritoriul municipiului şi al periferiilor lui este împărţit în două zone: de vest şi de sud, care aparţin de zona Colinei Codrilor, reprezentate de cumpene înguste ale apelor şi de pante de teren alunecător, de asemenea, de sectoarele de est şi de nord care se mărginesc cu Câmpia Nistrului. O componentă importantă a reliefului oraşului Chişinău o constituie valea Bâcului şi pantele ei dezmembrate. Partea cea mai mare, de pe malul drept al Bâcului, ocupă trei terase străbătute de câteva vâlcele. Zona de nord-vest şi parţial cea din vest sunt despărţite la centru de valea îngustă a râuleţului Durleşti. Nu departe de Str. Grenoble îşi începe cursul un râuleţ ce curge prin vâlceaua de la Mălina Mică. Paralel se află vâlceaua Mălina Mare, iar în partea de sud a oraşului se află vâlceaua întinsă Munceşti. Partea din stânga a oraşului ocupă două terase: prima coboară spre râu, altitudinea celei de a doua fiind de 60-90 m. Aici a fost construit cartierul Răşcani. Panta din stânga a văii râului Bâc, pe alocuri pietroasă, este întretăiată de mai multe văi şi vâlcele, orientate mai ales de la nord spre sud.

Prin Chişinău curge râul Bâc, iar la periferia de sud-vest a acestuia, râul Işnovăţ, afluent de dreapta al Bâcului. În zona suburbană a municipiului au fost amenajate rezervoarele de apă de la Ghidighici şi Ialoveni, ca locuri de recreere şi agrement. La începutul anilor ‘50, în partea de sud-vest a oraşului a fost amenajat Lacul Valea Morilor. În parcurile din cartierele Râşcani şi Botanica, la Bariera Sculeni s-au construit cascade cu mici lacuri.

Oraşul aparţine ţinutului Lăpuşnei, cu viaţă atât de veche şi puternic românească, dând Moldovei pe voievodul Alexandru Lăpuşneanu (Petre Stolnicul), pe mândrul boier Hâncu, rivalul Ducăi Vodă, pe poetul Donici (care plecând la Petersburg, va plânge mereu amintirile copilăriei), pe Mitr. Gurie al Basarabiei şi Episcopul Dionisie de Cetatea Albă-Ismail, pe Pantelimon Halipa (născut la Cubolta, Bălţi), preşedintele şedinţei Sfatului Ţării care la data de 27 martie 1918 a votat Unirea Basarabiei cu România, for în care activau P. Erhan, Elena Alistar-Romanescu, I. Inculeţ, Onisifor Ghibu, prof. Al. Ouatu, Sergiu Cujbă, I. Pelivan, Simion şi Andrei Murafa, Iustin Fraţiman, Gh. Druţă, I. Buzdugan, P. Gore, şi alţii care au avut mult de suferit pentru credinţa lor de buni români.

Ţinutul şi-a luat numele de la târgul Lăpuşna care este constatat documentar încă din anul 1470. El cuprindea vestiţii codrii de stejar ai Lăpuşnei. Prin acest ţinut trecea drumul de comerţ spre Tighina, iar în târgul Lăpuşna se dădea vamă. În cursul istoriei sale moldoveneşti, ţinutul a format o autonomie locală, cu organizaţie militară care avea îndatorirea de a păzi vadul râului Nistru contra hoardelor cotropitoare. Judeţul Lăpuşna din perioada interbelică, cuprindea aproape în întregime vechiul ţinut de răzeşi şi mazili purtând acelaşi nume, din mijlocul căruia porneau vestiţii codrii ai Bâcului. Înşirate pe văi sau pe coaste de dealuri, se întind vechile sate răzăşeşti cu începutul încă din vremurile de glorie ale voievodului Ştefan cel Mare, când locuitorii aceştia dârzi dar şi mândri de independenţa lor, stăteau de strajă în calea năvălitorilor din stepă. Vechile tradiţii şi organizaţii ale mazililor care îşi aveau căpitanii lor şi cele ale răzeşilor au înlesnit păstrarea caracterului românesc al ţinutului. Obiective turistice: Biserica Mazarachi, construită în sec. XVIII şi Biserica Râşcanu din acelaşi secol, Primăria, Muzeul Naţional de Istorie, “Casa lui Hertza”, actualul edificiu al Muzeului Naţional de Arte Plastice care ocupă şi fostul liceu de fete “Principesa N. Dadiani”, Monumentul lui Ştefan cel Mare şi Aleea Clasicilor din Grădina Publică, Catedrala “Naşterea Domnului”, Arcul de Triumf, dar şi Catedrala “Schimbarea la Faţă”, Teatrul Naţional “Mihai Eminescu”, clădirea “Sfatului Ţării”, clădirea Sălii cu Orgă, Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală, Muzeul Memoriei Neamului, fostul Seminar Teologic, parcul Valea Morilor (cu lacul).

În jurul Chişinăului şi în judeţul Lăpuşna sunt foarte interesante obiective turistice: Rezervaţia silvică Roşcani (134 ha) din ocolul silvic Ghidighici, stejarii seculari de la Cojuşna, parcul din faţa Şcolii de Viticultură şi Vinificaţie din Stăuceni. Ieşirea din oraşul Chişinău, din preajma comunei Stăuceni până la bifurcaţia Cricova, reprezintă o alee formată din castani şi arbuşti decorativi. O frumoasă alee de nucari, cam de vreo 3 km lungime, care întretaie plantaţii de vii, se întinde de la bifurcaţia rutieră amintită până la Combinatul de Vinuri „Cricova” S.A. La 12 km nord-vest de Chişinău se află principala zonă de odihnă a locuitorilor oraşului, Ghidighici, fondată la începutul anilor ‘60 ai sec. XX, pe o suprafaţă de aproape 1.000 ha, formată din lacul de acumulare cu acelaşi nume de pe râul Bâc (800 ha) şi zona verde (124 ha). Aici este o plajă. Pe partea dreaptă a uneia dintre cele mai mari şi mai pitoreşti curburi nistrene (Criuleni-Doroţcaia), întâlnim baza de recreaţie de la Vadul lui Vodă cu complexul hotelier turistic “Nistru”, amplasată la 25 km de Chişinău, ce deţine o suprafaţă de peste 250 ha. Aproape întreg spaţiul este ocupat de un parc, unde pe malul râului este o plajă amenajată, terenuri sportive, un camping, un debarcader de unde se pot face călătorii cu nave fluviale pe Nistru etc. În zonă se află şi Casa de odihnă “Codru” (vile). La 3 km de Vadul lui Vodă este o fântână arteziană cu apă minerală având calităţi curative (boli digestive, biliare etc), iar lângă Chişinău izvoarele minerale ale Burcutului cu ape sulfurate.

În Lăpuşna au rămas încă şi cele mai întinse păduri de stejari din toată Basarabia, imense rezervaţii forestiere, peste întreg judeţul întinzându-se masivul înalt cunoscut fiind chiar sub numele de Codrul Bâcului, format dintr-o culme de peste 400 m altitudine, paralelă cu râul Prut şi foarte aproape de el. Din această culme se desprind alte numeroase dealuri alungite ce se lasă atât către Prut cât şi către Nistru, pornind divergent, cele mai însemnate din vârful cel mai înalt (430 m) situat în nord-vestul judeţului.

În regiunea Codrilor Bâcului, un interes cu totul deosebit îl prezintă rezervaţia ştiinţifică “Codrii” din judeţul Lăpuşna, cu o suprafaţă de 5.177 ha (inclusiv 96,7% păduri), la care se mai adaugă o zonă de protecţie măsurând aproximativ 12.300 ha (deocamdată neprotejate). Este situată în partea de nord-vest a masivului silvic Căpriana – între satele Lozova, Micleuşeni, Bursuc şi Drăguşeni, şi la circa 50 km de Chişinău. A doua rezervaţie ştiinţifică este “Plaiul Fagului” (5.642 ha, inclusiv 94% ocupate de păduri), aflată în partea de nord-vest a Codrilor, creată cu scopul de a ocroti făgetele preţioase de unicat şi alte specii de copaci. De aici izvorăşte râul Bâc şi multe alte pârâiaşe. Între rezervaţiile peisagistice ocupate de judeţul Lăpuşna în zona Codrilor se distinge Căpriana-Scoreni (1.762 ha, între satele Lozova, Pănăşeşti, Truşeni şi Cojuşna), având în centru comuna Căpriana cu vestita sa mănăstire (unii arbori din pădurea mănăstirii ar avea vârsta de peste 400 ani). Este o parte din pădurea declarată monument al naturii încă din anul 1937. Predomină gorunetele şi stejăretele în amestec cu carpen. Aici cresc şi sute de specii de plante superioare, printre care unele rare: laleaua, degetul lânos, pintenul cocoşului, dalacul etc. În rezervaţia Pădurea Hânceşti (4.499 ha, între satele Lăpuşna şi Mereşeni din marginea de sud-vest a codrilor) cresc gorunete cu mici sectoare de stejar pufos şi stejar pedunculat. Dintre plantele mai rare se evidenţiază ceapa bulgărească, dediţelul, coroniţa elegantă, sadina etc. Alte rezervaţii peisagistice sunt Temeleuţi (209 ha, pe malul stâng al Bâcului, între satele Temeleuţi şi Vălcineţ – pădure de gorun, în amestec cu tei, frasin, carpen şi sorb), Dolna (389 ha, situată la sud de satul cu acelaşi nume – pădure de gorun cu carpen şi tei), Căbăieşti-Pârjolteni (1.213 ha, între satele cu acelaşi nume şi Seliştea Nouă). Apa minerală curativă de la Hârjeuca se foloseşte pentru tratamentul multor maladii. Aici se află cunoscuta staţiune balneologică “Codru”. Pădurea de făget-cărpinet cu stejari (cel mai bătrân făget din Basarabia, unii arbori având vârsta de 200-250 ani), viile şi livezile, păşunile de pe povârnişurile satului Hârjeuca, vecinătatea mănăstirilor Răciula şi Hâncu şi a celor din jud. Orhei – Hârbovăţ şi Frumoasa, formează un ansamblu foarte pitoresc ce contribuie la o adevărată terapie sub cerul liber. De fapt, în rezervaţii naturale din regiunea Codrilor Bâcului se află complexele monastice ale judeţului: Vărzăreşti (cel mai vechi din Basarabia, pomenit şi în hrisovul lui Alexandru cel Bun din 1430), Căpriana (prima jumătate a sec. XIV, fiind conform tradiţiei, ctitorie a lui Ştefan cel Mare), Hâncu (ctitorie din anul 1678 a stolnicului Mihail Hâncu), Suruceni (fondat în 1785 de pitarul Casian Suruceanul), Condriţa din Scoreni (1783), Hârjeuca (1740), Răciula (1797). În judeţul Lăpuşna prezintă deosebit interes şi bisericile de lemn “Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil” din Vorniceni (1839), “Sf. Nicolae” din Horodişte (sec. XVIII), cea din Bălăureşti (1809), “Sf. Dumitru” din Mândra (1827), “Sf. Tiron” din Cotul Morii (1812), iar dintre cele din piatră “Sf. Apostoli Petru şi Pavel” din Lăpuşna (1818), cea din Vărzăreşti (1794), “Sf. Cuvioasă Parascheva” din Străşeni cu catapeteasma de o rară frumuseţe, biserica din Vadul lui Vodă (1805), în regiunea Nistrului Inferior.

În partea de sud a judeţului se remarcă rezervaţia silvică Moleşti-Răzeni (2.507 ha, din ocolul silvic Răzeni).

Dintre obiectivele de arhitectură civilă pot fi menţionate conacul boierului Zamfirache Ralli din satul Dolna (începutul sec. XIX), complexul arhitectural “Conacul Manuc-Bey” din oraşul Hânceşti, construit în anul 1881 în stilul vilelor franceze, după proiectul lui Al. Bernardazzi (adăposteşte muzeul de istorie şi etnografie), casa-conac a familiei Russo de la Micăuţi, al cărei descendent principal a fost Alecu Russo.

Adevărate muzee sub cerul liber pot fi considerate rămăşiţele cetăţilor geto-dacice din sec. IV-III î.e.n. găsite la Chirianca şi Codreanca, Horodişte, Selişte, Lăpuşna, Stolniceni şi lângă satul Hansca (Ialoveni).

Prezintă interes fortificaţia geto-dacică din sec. IV-III î.e.n., situată la 17 km spre răsărit de comuna Stolniceni în locul numit “La cetate”. Ea are forma unei potcoave cu diametrul de circa 350 m. Valurile de pământ, înalte de 3-4 m şi şanţul s-au păstrat până astăzi într-o stare foarte bună. Această cetate este cea mai impresionantă şi cea mai valoroasă construcţie, cu cel mai evoluat sistem defensiv dintre cetăţile antice de pe teritoriul Basarabiei.

Satele Vorniceni, Căpriana, Lozova, Horodişte, Sadova, Iurceni, Bozieni, Lăpuşna din zona Codrilor, păstrează arhitectura populară caracteristică centrului Basarabiei. S-au păstrat meserii de artizanat la Bardar, Niculăuieuca, Suruceni, Bălăureşti (crestătura în lemn), şi la Hogineşti, Horodişte, Iurceni, Ciorăşti, Nisporeni (olărit). În satul Vărzăreşti se ţes covoare. Sunt faimoase subsolurile de vinuri de la Cricova, Cojuşna, Mileştii Mici, Ialoveni. Alte centre vinicole sunt Hânceşti, Răzeni (cu beciuri de calcar), Călăraşi, Bardar, Mereni, Iurceni, Nisporeni, Bucovăţ.

Sursa: pagina de Facebook a lui Daniel Siegfriedsohn - Arhive istorice.