Povestea a început cu mulţi ani în urmă, când am început să colecţionez imagini ale meleagurilor locuite de români, ale locurilor copilăriei mele. Dintre acestea m-au fascinat îndeosebi planurile de cetăţi şi localităţi. Am fost, printre altele, preocupat să aflu cauzele care au făcut ca topografia unui loc să se schimbe radical într-o perioadă istorică scurtă. Căutările l-au ajutat şi pe un neprofesionist ca mine să facă descoperiri încărcate de emoţie, cum a fost cea a cetăţii Tighina, devenită – după ce a fost luată în stăpânire de otomani în urma campaniei din 1538 a sultanului Soliman Magnificul împotriva domnitorului Petru Rareş – Bender.
Dacă până în anul 1709 nu sunt cunoscute gravuri, între 1709 -1714 au apărut mai multe, care arată o urbanizare masivă, pentru ca în anii care au urmat suprafaţa construită să se reducă brusc. Explicaţia am găsit-o la început chiar în textele stampelor care relatează despre bătălia de la PoltaVa între armata regelui suedez Carol al XII-lea şi cea a ţarului rus Petru cel Mare, încheiată pentru Suedia cu o înfrângere. Bătălia a făcut parte dintr-un conflict european major, intrat în istorie sub numele Marele Război Nordic. Găsirea unei ieşiri la mare a dominat acţiunile ţarului atât faţă de Suedia, cât şi faţă de Imperiul Otoman.
Suedia a fost atacată de o alianţă formată din Rusia, Danemarca, Norvegia, Saxonia, Regatul Poloniei şi Lituaniei. Deşi raportul de forţe era în defavoarea tânărului rege Carol al XII-lea, care abia împlinise 18 ani, el a reuşit în martie 1700 să respingă atacul. Una dintre cele mai spectaculoase bătălii, între armata regelui şi cea a ţarului, a avut loc în noiembrie 1700, la Narva, în Estonia. Deşi armata ţarului o depăşea numeric cu mult pe cea suedeză, bătălia s-a încheiat cu o înfrângere pentru ruşi.
Armată decimată de ger şi foamete
Ţarul a tras repede învăţăminte, a adus oameni pricepuţi din Apus, cu ajutorul cărora şi-a modernizat armata, reuşind să facă din ea una dintre cele mai puternice din Europa. După ce a ocupat în anul 1706 Saxonia, regele suedez a decis să se îndrepte cu cea mai mare parte a armatei prin Polonia, spre Rusia, cu scopul de a ocupa Moscova. La ofertele de împăciuire ale ţarului, regele avea un singur răspuns: „La Moscova voi semna tratatele, şi nicidecum în altă parte”.
Carol a dispus în iarna 1708-1709 de 60.000 de oşteni, între care 1.000-1.500 de moldoveni, comandaţi de colonelul Sandu Colţea. Marele ger din acea iarnă împreună cu foametea şi mai ales probleme de aprovizionare au redus aceste efective la 20.000 -24.000. Din cauza lipsei de alimente şi furaje regele, care se afla cam la 130 km depărtare de Moscova, a schimbat direcţia de marş spre sud, spre teritoriile locuite de tătarii din Ucraina. Acolo a decis să atace cetatea Poltava, unde spera să reziste până la sosirea convoiului cu întăriri al generalului suedez Adam Ludwig Lewenhaupt, a trupelor de cazaci conduse de hatmanul Ivan Mazepa, precum şi a tătarilor.
Lucrurile au luat o altă întorsătură după ce convoiul lui Lewenhaupt a fost interceptat în octombrie 1708 şi nimicit la Lesnaia, în Belarus, de marii cnezi ruşi Anikita Ivanovici Repnin şi Aleksandr Danilovici Menşikov. Necazul nu s-a oprit aici. în noiembrie, Menşikov a atacat capitala cazacilor ucraineni Baturyn şi a distrus-o până în temelii. Ca urmare, Mazepa nu şi-a mai putut onora promisiunea de a-1 ajuta pe rege cu 30.000 de cazaci. Când trimişii regelui suedez şi ai noului rege polon Stanislas I Leszczynski au cerut tătarilor ajutorul promis, acesta le-a fost refuzat, probabil în urma intervenţiei înaltei Porţi.
Regele suedez – care nu avea cunoştinţă de aceste schimbări şi se baza mai departe pe ajutorul promis – a atacat la Poltava armata ţarului cu forţe mult inferioare. După nouă ani de victorii neîntrerupte, armata sa a fost nimicită şi nevoită să capituleze. Pentru a-şi salva viaţa şi pe cea a oamenilor care i-au mai rămas, regele s-a refugiat în Imperiul Otoman.
Tain de 500 taleri pe zi
Cea mai mare parte a exilului regele îl va petrece pe malul Nistrului, lângă zidurile cetăţii Tighina, unde i s-a permis să-şi construiască un oraş pe care Carol l-a numit Stockholmul Meu. Din anul 1389 niciun cap încoronat din Apus nu mai fusese musafir al otomanilor, până la venirea regelui Carol al Xll-lea. Istoricul suedez Anders Fryxell (1795-1881) scria că otomanii tocmai dăduseră adăpost celui mai renumit erou al creştinătăţii faţă de cel mai mare duşman al lor – ţarul, însoţit de companii de onoare ale ienicerilor în uniforme de paradă, regele a ajuns în august 1709 la Tighina, unde a fost întâmpinat cu aclamaţii. O jumătate de milă înaintea cetăţii i-a venit în întâmpinare, pe jos, Iusuf, seraschierul raialei Bender, care i-a urat bun venit în numele sultanului Ahmed al III-lea, numindu-1 oaspete de onoare al Imperiului Otoman. Ieniceri postaţi pe valurile de apărare ale cetăţii desprindeau ca gest de supunere bucăţi din întărituri, ceea ce a lăsat asupra noilor veniţi o impresie profundă.
Primirea triumfală nu s-a făcut însă semeţei armate care în urmă cu doi ani pornise să cucerească Rusia. Otomanii vedeau numai un rest al acesteia, un pumn de soldaţi în zdrenţe, marcaţi de bătălii pe viaţă şi pe moarte, care se ţâra într-o linişte de mormânt spre un destin incert. în fruntea lor nu se afla cel care era numit „Alexandru cel Mare al zilelor noastre”, ci un pelerin singuratic, rupt de orice legătură cu patria sa îndepărtată. Seraschierul l-a condus pe rege până la un orăşel de corturi aşezat pe malul nord-estic a Nistrului. La sfârşitul ceremoniei, Iusuf i-a înmânat simbolic cheile cetăţii şi l-a invitat să locuiască înăuntrul zidurilor de apărare. în poziţia în care se afla acum tabăra, ea ar fi putut fi lesne atacată, iar ienicerii aflaţi în cetate, pe celălalt mal, nu ar fi avut timpul necesar să le vină suedezilor în ajutor.
Regele şi-a dat seama de poziţia nesigură a locului şi a decis să se mute, după două săptămâni, împreună cu oamenii lui, pe malul drept, mai aproape de cetate. Era o limbă de pământ protejată din trei părţi de apă, motiv pentru care a fost numită de suedezi şi Wa-sserburg, adică Cetatea de la Apă.
Regele a dorit să plece cât mai repede spre Polonia, să-l detroneze pe regele acesteia, Augustus, pentru ca apoi, cu ajutorul otomanilor, tătarilor şi cu trupele sale rămase acolo, să-şi ia revanşa împotriva ţarului. Plecarea a fost însă întârziată de o rană la picior, de timpul solicitat de otomani pentru strângerea unei escorte îndestulătoare, precum şi de măsurile ţarului de a bloca drumurile de tranzit spre Polonia. Lipsa unei perspective de repatriere şi apropierea iernii i-au determinat pe suedezi să se pregătească material şi spiritual pentru o şedere mai îndelungată. După înfiinţarea unor legături poştale între Tighina şi Suedia, au sosit pentru prima dată, după mai mulţi ani, calendare cu sărbătorile religioase luterane. în timpul săptămânii slujbele se ţineau zilnic dimineaţa şi seara, iar duminica de trei ori pe zi.
Se poate spune că suedezii au început să se simtă în Moldova aproape ca la ei acasă. Ei au înfiinţat pentru nevoile proprii o berărie, probabil prima din Moldova, o brutărie, măcelării şi distilerii. La faţa locului se aflau meşteşugari ocupaţi cu reparaţii de tot felul. Ordinea era asigurată de o miliţie de zaporo-jeni din slujba regelui, care apăra pe timp de noapte clădirile centrale de raidurile de jaf ale confraţilor cazaci şi de tătari. Ca în toate taberele, s-a înfiinţat o masă deschisă, unde se servea gratuit mâncare şi băutură la orice oră din zi şi din noapte – o instituţie socială care a fost menţinută până la plecarea regelui. Studiile au arătat că o parte dintre medaliile comemorative emise în timpul refugiului au fost probabil bătute într-o monetărie aflată în Moldova. Pentru îngrijirea soldaţilor răniţi s-a organizat un sistem sanitar şi probabil o producţie rudimentară de medicamente. Este cunoscut că regelui i-a fost operată în colonie rana de la talpa piciorului stâng, extirpându-i-se o bucată de os zdrobit de un glonţ, la Poltava.
Poarta a asigurat aprovizionarea suedezilor cu alimente şi furaje şi i-a acordat regelui un tain de 500 de taleri aur pe zi. La asta s-au adăugat banii trimişi de regele Franţei Ludovic al XlV-lea, precum şi creditele acordate de fraţii bancheri Thomas şi James Cooke, din Istan-bul. Cu aceşti bani regele a plătit soldaţilor solda restantă, o parte i-a împărţit mărinimos ienicerilor din Tighina. dar cea mai mare parte i-a folosit pentru a convinge Poarta să pornească războiul împotriva ţarului.
Noua capitala a Suediei
La mijlocul lunii iulie 1711 revărsarea Nistrului i-a obligat pe suedezi să se mute pentru a treia oară. Regele s-a aşezat ceva mai la nord, lângă satul Varniţa. Pentru că planurile de repatriere s-au schimbat, apropierea iernii, dar şi o presimţire că ospitalitatea otomanilor nu va continua la nesfârşit l-au determinat pe rege să decidă ridicarea unei clădiri solide, cu ziduri groase din piatră. Ea a fost astfel concepută, încât să poată rezista unui atac cel puţin câteva ore şi să asigure la nevoie adăpost pentru 1.000 de persoane. In jurul acesteia s-au construit 40 de clădiri tot din piatră pentru personalităţile de vază. Ele mai adăposteau cancelaria, bucătăria, cămara de alimente, cămara pentru argintărie, intendenţa, depozitul de băuturi, grajdurile de cai. Centrul avea un sistem stradal cu pavaj din piatră, casele erau construite proporţional, iar pereţii exteriori erau zugrăviţi în alb. Jur-împrejurul clădirilor din centru se aflau casele dragonilor, cu câte două încăperi, apoi cartierele infanteriştilor şi ale celorlalţi suedezi. Ceva mai departe se aflau bordeiele moldovenilor, polonezilor şi za-porojenilor din solda regelui. La vest se ridica un mare corp de gardă, apărat cu parapete şi un şanţ adânc. în faţa acestuia erau dughenele negustorilor şi cafenelele. Ansamblul era completat la margine de corturile celor şase companii de ieniceri, care aveau poruncă să-l apere pe rege. La o încrucişare de drumuri se afla un rondel acoperit cu pietriş, unde pe un catarg flutura drapelul galben cu trei coroane al Suediei.
Viaţa regelui decurgea fără senzaţii deosebite. La deşteptare se ducea la slujba de dimineaţă, apoi la micul dejun. Urmau munca în cancelarie şi intendenţă, exerciţii cu soldaţii şi plimbări călare. La întoarcere prânzea. Restul timpului Carol îl petrecea cu jocul de şah, cititul şi studiul unor planuri de luptă. Regele a fost preocupat să îmbunătăţească regulamentele pentru manevrele militare, pe care le încerca în exerciţii cu soldaţii lui. Seara nu venea acasă înainte de ora opt, urma rugăciunea şi la ora nouă cina, apoi o plimbare lungă, până la miezul nopţii. Pentru odihna de noapte, care nu dura mai mult de cinci -şase ore, regele îşi alegea cea mai simplă odaDupă sosirea regelui locul a devenit nu numai cel mai puternic centru militar al Imperiului Otoman, clar şi un centru al diplomaţiei europene. Anglia şi Olanda au trimis ca ambasador pe căpitanul James Jefferies cu misiunea de a încerca să-l frâneze pe rege în planurile de război împotriva Rusiei, Saxoniei şi Danemarcei.
Ducatul Mecklenburg l-a trimis pe Christoph von Schwerin în misiune secretă. Din porunca regelui polon Leszczynski a sosit contele Herman von Cedercreutz pentru a întări personalul cancelariei suedeze. Leszczynski l-a trimis şi pe marele hatman al Lituaniei,
Jan Kazimierz Sapieha. Spania l-a trimis pe cavalerul Jules Alexis Bernard de Bellerive, care a scris un jurnal al evenimentelor. Peripeţiile lui Pierre Puchot Marquis Des Alleurs, trimisul regelui Ludovic al XlV-lea, au fost descrise atât de istoriografia scandinavă, cât şi de cea română. Ducatul de Holstein-Gottorf l-a trimis pe baronul Friedrich Ernst von Fabrice cu misiunea de a-i susţine interesele în conflictul Suediei cu Danemarca. Este cunoscut şi un schimb de scrisori al regelui cu statele germane pe tema încheierii unei păci între Suedia şi Danemarca. în încercarea de a încheia o alianţă între Suedia, Saxonia, Polonia şi Prusia, regele Prusiei a trimis pe diplomaţii Johann Eosander şi Nils Brunei. Alianţa din care urma să facă parte şi Imperiul Otoman avea scopul „să sfărâme supremaţia Rusiei în estul Europei44. Din partea comitatului Hessen-Kassel a sosit generalul-maior Conrad von Ranck pentru a oferi regelui medierea statului olandez. Principele Transilvaniei Francisc II Răkoczi l-a trimis pe boierul făgărăşan Ioan Talabă, care i-a informat atât pe principe cât şi pe Anselm Franz von Fleischmann, trimisul imperial la Poartă, despre cele aflate. Nureddin, fiul hanului tătar Devlet II Giray, şi-a instalat tabăra la Dubăsari şi a discutat cu regele în cadrul unei audienţe detaliile unei invazii în Ucraina, în iarna 1709-1710. Regele l-a numit la rândul lui pe contele Sven Lagerberg ministru la hanul tătar.
post preluat apoi de şambelanul Karl Tornschiold. Domnitorii Moldovei şi Ţării Româneşti, Nicolae Mavrocordat şi Constantin Brâncoveanu, aveau mai mulţi rezidenţi la Curtea regelui. Cel mai cunoscut a fost Mihai Afenduli, care a ajuns la Curtea suedeză secretar de cancelarie. Brâncoveanu mai avea la faţa locului ca informatori pe căpitanii Neagu şi Gheorghe Mareş precum şi pe comisul Antonie Cromida. Regele suedez avea acreditaţi la reşedinţele domneşti Iaşi şi Bucureşti pe diplomaţii Adam de Briant şi Samuel von Hylteen, iar la Islanbul pe baronul Martin von Neugebauer.
Pornind de la intensa activitate diplomatică, publicaţia germană Thecitrum Euru-paeum (apărută între 1633 şi 1738) concluziona că Suedia este condusă de la Tighina. Consiliul Coroanei din Stockholm nu putea lua nicio decizie care nu fusese în prealabil aprobată de rege şi mai toate capetele încoronate au trimis emisari. Iorga îl vedea pe rege „demn emul al lui Alexandru cel Mare44 şi „mediator între Orient şi Occident44. împăratul german Carol al Vl-lea – care îi trimisese pe Grătz, Raab, Zuschy şi Meltzer – comenta: „Miniştrii Curţilor regale inamice îşi dau toată osteneala să converseze la Curtea regelui Carol al Xll-lea.44 Colonia a devenit de fado, pentru mai mulţi ani, noua capitală a Suediei.
Articol scris de Robert Denndorf (Germania) pentru revista Nagazin istoric, mai 2020.
