Interviu // Găgăuzii în România Regală: loialitate, funcții, alegeri, pământ și acces la educație

Găgăuzii în România Regală: loialitate, funcții, alegeri, pământ și acces la educație

Ignat Cazmalî, istoric, fondatorul Muzeului din Avdarma: 

„Majoritatea găgăuzilor s-au remarcat prin loialitate faţă de statul român. Li s-a oferit acces la învățământul superior, iar fiecărui locuitor i se repartizau minimum 24 de hectare de teren. Dețineau mori, magazine, lacuri pentru pescuit, iar unii ocupau chiar funcții administrative la Chișinău.”

O pagină mai puțin cunoscută din istoria Basarabiei: integrarea pozitivă a comunității găgăuze în perioada României Regale.

- Societatea găgăuză, în tot ce înseamnă viața românească și care a fost atitudinea autorităților române față de comunitatea găgăuză?

- Odată cu instalarea administrației Regatului Român, la 27 martie 1918, a apărut problema proprietății funciare: în perioada Imperiului Rus, locuitorii nu obținuseră acte de proprietate, li se acordase, la 30 mai 1871, dreptul imperial de a-și răscumpăra pământul pe durata a 49 de ani. Iobagii trebuia să-l răscumpere de la boieri, iar coloniștii - de la împărat. Terenul nu fusese oferit gratuit, ci dat în arendă. Locuitorii îl foloseau și plăteau, în calitate de obște, o chirie anuală. Din anul 1873 începea calculul celor 49 de ani. Dar în 1917 are loc revoluția. Mai rămăseseră 4 ani pentru a obține documente de proprietate. Imperiul s-a destrămat... Regatul Român a adoptat o lege importantă și necesară: se interzicea deținerea a mai mult de 50 de hectare de pământ de persoană. Strămoșii noștri au primit pământul în dar din partea statului român. La 30 mai 1924, în Avdarma, 157 de persoane au primit 867 de hectare de teren. Fiecare parcelă de teren a fost autentificată oficial de notarul de stat din Comrat. Astfel se poate observa modul în care administrația românească a înceercat să soluționeze problemele moștenite de regiune după destrămarea imperiului. Autoritățile române îi tratau pe locuitorii noștri echitabil, oferindu-le inclusiv asistență medicală în Spitalul Sfânta Maria din București. În muzeul nostru se păstrează documente originale ale invalizilor din Primul Război Mondial, veterani ai armatei imperiale. Acești invalizi primeau pensii și sprijin material. Aceste gesturi au fost extrem de improtante pentru noi, întrucât reflectau atitudinea binevoitoare a noii administrații. A fost începutul integrării populației locale. Oamenii au început să capete mai multă încredere în autorități. S-au deschis școli în limba română. În 1919 a avut loc primul contingent de înrolare în armata română. Majoritatea găgăuzilor s-au remarcat prin loialitate. Aproape totți comandanții de divizie aveau adjutanți sau curieri găgăuzi. Printre aceștia s-a numărat și fratele mai mare a bunicii mele (din partea mamei) - Kristof Ivan Diamidovici - adjuntant al comandamentului unei divizii. 

 Când acești soldați au ajuns la bătrânețe și au devenit bunici, se întâlneau și discutau între ei. Vorbeau o română foarte frumoasă, blândă și plină de suflet. De ce spun asta? Pentru că limba română era mai dezvoltată - literară, filozofică. La acel moment, limba găgăuză avea în fondul activ aproximativ 11 300 de cuvinte. Iar persoanele mai pregătite, mai educate, își puteau exprima gândurile mai clar în limba română - o limbă considerată mai avansată. În plus, găguzilor li s-a deschis accesul la învățămîntul superior. Consăteanul nostru, Kasîm Matvei, a fost admis la Academia de Studii Financiare și Economice din București, pe care a absolvit-o cu succes, căsătorindu-se cu o colegă din capitală. Însă, în timpul nașterii, soția sa a decedat împreună cu copilul, iar el s-a întors în sat pentru a fi alături de rude. În această perioadă, are loc schimbarea de regim. Părinții lui au fost arestat și deportați. Pe el nu doreau să-l ia. Vorbea patru limbi: română, rusă, turcă și franceză.

Dar el a spus: 

„Unde merge familia mea, merg și eu.”

Bunicul său a fost executat prin împușcare, iar el a petrecut 17 ani în Kazahstan. Ian în exil, deși avea statul de deportat, datorită studiilor superioare a devenit șeful Direcției Finanțe din cadrul Ministerului Asigurărilor Sociale al regiunii Akmola, Kazahstan. Marin Cebotaru, român, locuia permanent în satul nostru împreună cu soția și fiica. S-au păstrat fotografii, jurnale, dar și documente interesante - inclusiv programe școlare ale perioadei. 

De asemenea, s-au conservat documente electorale din perioada 1930-1938, acte ce reflectă dinamica democratizării satului găgăuz Avdarma. Se poate observa numărul participanților la alegeri, precum și modul în care acest mecanism - instituția votului - a fost introdus prima dată în satele noastre. Sunt multe aspecte pozitive. Dar bătrânii spun: „Ne pedepseau.”

Îi întrebăm: Cum anume? 

În perioada administrației românești, minimumul de teren atribuit pe cap de locuitor era de 24 de hectare: 12 hectare arabile și 12 destinate pășunatului. Oamenii produceau, comercializau, dețineau mori, magazine, lacuri pentru pescuit, prese de ulei și lucrau sezonier. În perioada interbelică, puteau lua vaporul din Constanța, plecau la muncă în Istanbul, la Atena și se întoceau. Nu existau obstacole. Cei pasionați de creșterea vitelor și de viticultură erau invitați de mari latifundari sau de proprietari de podgorii din România. 

Cel mai interesant fapt este că documentele arată clar: odată cu instalarea administrației Regatului Român în sudul Basarabiei, în niciun sat de găguzi și bulgari autoritățile române n-au numit vreun primar din afara comunității. Acest drept a fost acordat exclusiv locuitorilor. La Comrat, între 1918 și 1940, toți primarii au fost găgăuzi. La Ceadâr-Lunga și Vulcănești, situația a fost similară. În satul nostru, conform documentelor, toți primarii și consilierii au fost născuți în Avdarma. Niciunul nu a fost numit de sus. Unii dintre aceștia au ocupat chiar funcții administrative la Chișinău. 

Interviul complet poate fi urmărit integral: