Tot ce trebuie să știi despre Orheiul Vechi din Republica Moldova

Peisajul Cultural Orheiul Vechi (Fig. 3-6) este situat la distanţade 50 km nord-est de oraşul Chişinău, în partea central-estică, aPodişului Moldovenesc, de-a lungul defileului format de râul Răut, afluent de dreapta al fluviului Nistru. Graţie amplasării sale favorabileşi particularităţilor geografice, acest sit a constituit un punct nodal,unde se intersectau importante reţele de comunicare dintre culturişi civilizaţii în dinamică pe axele est-vest şi nord-sud în Europa deSud-Est. Din punct de vedere fizico-geografic acest sit este situat lacontactul peisajelor silvice şi a celor de stepă, făcând parte din CodriiOrheiului, o unitate istorico-geografică bine conturată din timpuristrăvechi, cu tradiţii culturale bine profilate şi conservate în timp

Cartea despre Orheiul Vechi poate fi citită pe scribd.com.

Atotcunoscutul complex naturl, arheologic și turistic - Orheiul Vechi este situat în albia pitorească a rîului Răut (care curge de-a lungul întregului raion Orhei), pe teritoriul din apropierea satelor Trebujeni şi Butuceni, unde rîul trece printre şirurile de toltre şi arenumeroase meandre, schimbîndu-şi direcția în cele mai neaşteptate moduri. Se află nu prea departe de Chișinău, aproximativ la 43-45 km depărtare, ceea e un stimul în plus pentru organizarea numeroaselor excursii prin aceste locuri. Pe teritoriul complexului se află două muzee, o mănăstire în stîncă deschisă pentru vizitatori, dar şi cîteva hoteluri particulare, care se află în satele Butuceni şi Trebujeni. 

Este un monument de arhitectură de tip orăşenesc, unde s-au păstrat multeconstrucții, care prezintă un interes mare pentru istorici, arheologi, arhitecți, dar şi turişti.

Istoria Orheiului cuprinde trei perioade. Prima – perioada care a precedat Hoarda de Aur (sfîrşitul secolului al XIII-lea – prima jumătate a secolului al XIV-lea). Orheiul în această perioadă era apărat de un perete din buşteni cu turnuri de pază. După cotropirea oraşului în anii 40 ai secolului al XIV-lea de către tătari a început perioada Hoardei de Aur, pe parcursul căreia întreaga construcție se ducea sub conducerea meşterilor din orient. În aceşti ani Orheiul, care a primit denumirea Shehr al-Jadid - are înfățişarea unui oraş oriental, în centrul său sînt construite două caravan-seraiuri, moschee, în partea de est - băi publice şi alte facilități. Pînă în zilele noastre s-a păstrat fundamentul şi o parte din peretele unei băi, care era utilată cu calorifere şi cu încălzirea podelelor, cu ventilație, apa ajungea aici prin țevi de lut. Rămăşițele de interior vorbesc, sînt dovezi incontestabile ale interiorului de lux de altă dată a băii. 

La sfârşitul anilor 60 ai secolului XIV-lea oraşul Shehr al-Jadid a încetat să mai existe. Aproape jumătate de secol a zăcut în ruine şi doar aproximativ în anii 20 ai secolului al XV-lea pe locul acesteia a apărut o localitate moldovenească – astfel a început cea de-a treia perioadă a istoriei Orheiului.

În a doua jumătate a secolului al XV-lea au dedenit mai frecvente incursiunile tătarilor asupra statului moldovenesc, fapt care a demonstrat o dată în plus cît denecesar este să fie întărite granițele de est ale oraşului. Această sarcină era mai uşoară, dat fiind faptul, că condițiile topografice erau avantajoase: localitatea eraînconjurată din trei părți de malurile abrupte ale râului. Cetatea inaccesibilă în mod natural din cele trei părți, la est era întărită cu două rânduri de construc#ii din pămînt şi buşteni de lemn în două rînduri. Pe flancul stîng în fața şanțului și valului s-a înălțat un palat din piatră, împrejmuit cu un zid rezistent cu turnuri. 

Începînd cu anii 70 ai secolului al XV-lea Orheiul devine unul dintre cele mai importante centre de apărare națională, suprafața sa constituie mai mult de 70 de hectare. În această perioadă au fost construite biserici, o mulțime de clădiri şi ateliere. Astăzi în locul unde este oraşul vechi pot fi văzute rămăşițe ale zidurilor de lemn ale cetății, şanțurile şi valurile de apărare, bisericile, camerele, care în perioada moldovenească erau întrebuințate ca locuințe. Stilul de construcție al cetății, ridicată în anii de domnie ai lui Ștefan cel Mare, erau tipice pentru arhitectura construcțiilor de fortificație moldoveneşti din această perioadă. Cetatea avea forma unui patrulater cu turnuri deasupra porții şi prin colțuri, înăuntru se afla palatul pîrcălabului Gangur.

O analiză a potențialului turistic al Orheiului Vechi poate fi citit aici.

Legendă

Pe teritoriul Orheiului Vechi, sînt multe mănăstiri și alte vestigii, localizate în stânci, unele săpate de oameni altele s-au format de-a lungul timpului. Sunt două mănăstiri cu biserici subterane, galerii, iar restul mai mici. De asemenea, erau săpate o mulţime de peşteri, multedintre care sînt foarte vechi şi au aproximativ 2 mii de ani. Există multe legende despre mănăstirile din Orheiul Vechi. 

Astfel într-una din legende se spune, că cîndva în fruntea Orheiului Vechi era un pîrcălab Gangur. El era bătrîn şi foarte bogat. Toate beciurile palatului său erau pline de aur şi chiar careta era făcută din aur, şi ieşea cu ea în oraş odată pe an la Paşti. Gangurul era mai bogat chiar decît Ştefan cel Mare,Domnitorul său, care îi cerea des ajutorul.

Pe timpurile celea, se duceau multe războaie cu turcii, și iată că odată, a aflat și sultanul de bogăţiile pîrcălabului, şi-a strîns oastea şi a pornit cu oaste cu tot spre Orhei.

 Au cucerit turcii oraşul și când s-au apropiat de palatul lui Gangur, acesta se ascunsese. S-a încuiat cu toate bogăţiile sale în mănăstirea din stîncă. Atunci Sultanul a dat ordin să ardă oraşul, dar să-l scoată cu orice preţ pe Gangur din mănăstire. Printre oamenii de la mănăstire era un stareţ, care vroia să se  îmbogățească și el. Şi a început să chibzuiască, cam cum ar putea avea măcar o parte din aceste bogăţii enorme.

Odată într-o noapte întunecoasă s-a dus el cică după apă, dar de fapt s-a dus în taină la sultan. În aceea noapte prin trecerea subterană au intrat în mănăstire oastea sultanului şi au nimicit toți străjerii  palatului. Şi-a primit sterețul aurul său, a luat o luntre ca să plece departede aceste locuri, dar apele Răutului s-au învolburat, s-au agitat pe neaşteptate şi au înghiţit şiluntre, şi aurul, şi omul. O parte din bunurile pîrcălabului, turcii le-au luat cu ei, o parte auzidit-o în peşterile subterane, inclusiv şi careta de aur, cu gîndul să se întoarcă să le ia pe urmă.

Nu cunoaşte nimeni, dacă a fost sau nu scoasă din ţară acele bogăţii sau se află pînă în prezent ascunse în stâncile Orheiului Vechi.