Ce cunoașteți voi oare despre str. Armeneasca? Foarte puține sau chiar nimic. E clar că in zilele noastre puțin sunt interesați să citească o carte de istorie plictisitoare, iar in timpul liber avem ceva mult mai important de făcut. Dacă stăm sa ne uităm mai bine putem descoperi istoria orașului pe ulițele vechi ale Chișinăului. Iar str. Armeneasca poate fi găsita în cele mai multe hârți vechi din Chișinău, chiar și in cele de acum 200 de ani când întregul oraș avea doar câteva cartiere. Și de ce srt. Armenească? Care este proveniența acestei denumiri?
„Chişinăul, asemeni unui şir de oraşe precum ar i Bucureştiul, Cernăuţiul, Lvovul, Kievul, Rostovul-pe-Don, Moscova dar şi Sankt Petersburgul, au găzduit însemnate comunităţi de armeni, existenţa cărora şi-a lăsat amprenta asupra geograiei urbane a oraşului. Unul dintre asemenea marcaje este şi str. Armenească, cu o lungime de 1,8 km din partea centrală a capitalei Republicii Moldova. La începutul secolului al XIX-lea, când spaţiul dintre Prut şi Nistru a fost anexat la imperiul Rus, iar noua provincie – Basarabia – a primit un şir de privilegii, inclusiv, comerciale, numărul armenilor în această regiune creşte semniicativ. Astfel, în Chişinău, prin anii 1819–1820 comunitatea armeană număra 116 familii, care plăteau 1740 lei bir şi 1044 lei prestaţii locale.
Nu excludem faptul că denumirea str. Armeneşti ar i pornit de la aceste familii stabilite aici, deoarece numele de Armenească i se atribuie cam în aceeaşi perioadă de negustorii şi meseriaşii armeni. Planul oraşului vechi consemna regiunea str. Armeneşti cu denumirea rusească Armeanskoe podvorie, adică curtea armenească. În această zonă se ala reşedinţa episcopatului împreună cu mai multe case ale armenilor. Deşi în a doua jumătate Conferința „Probleme actuale ale arheologiei, etnograiei şi studiului artelor”, 22-23 mai 2014 78 a secolului al XIX-lea o bună parte din case şi reşedinţa au fost mistuite de un incendiu, precum şi afectate în al Doilea Război Mondial, totuşi, până astăzi s-au păstrat câteva clădiri din acea perioadă. Pe tot parcursul secolului al XIX-lea numele străzii a fost Armeană, ulterior când Basarabia devine parte componentă a României Întregite, un timp strada s-a numit Cetatea Albă, iar apoi a fost numită în cinstea mareşalului italian Piero Badolio.
În urma războiului străzii i s-a redat numele de Armenească. Astăzi, str. Armenească din Chişinău igurează în categoria simbolurilor care „povestesc” nu doar relaţia dintre timp şi istorie, dar şi istoria devenirii unei ţări în care s-a înscris comunitatea armeană. Deşi de la o etapă la alta această comunitate s-a subţiat constant, iind suplinită cu noi reprezentanţi, mai ales în perioada sovietică dar şi post-sovietică, aceştia nu întârzie să se regăsească imaginar în strada cu acelaşi nume dat de predecesorii lor. Astfel, str. Armenească a devenit un loc care marchează nu doar „hărţile invizibile ale imaginarului colectivităţii armene”, ci şi imaginarul unei societăţi în ansamblu, pentru care „locul memoriei” str. Armeneşti trezeşte curiozitatea trecutului, inluenţează pe nesimţite prezentul, dar şi modelează într-un fel viitorul. Pornim de la aserţiunea istoricului francez Pierre Nora că „lieux de mémoire” (în cazul nostru str. Armenească din Chişinău) nu doar contribuie semniicativ, prin simpla ei prezenţă, la întipărirea în memoria noastră colectivă a unor fragmente de istorie, ci şi oferă valori identitar-culturale pentru toate grupurile societăţi. Astfel, comunicarea pe care o propunem îşi doreşte prezentarea str. Armeneşti din Chişinău ca şi marcator al imaginarului unei comunităţi cu acelaşi nume. Pentru constituirea tabloului acestui subiect s-a apelat atât la literatura de specialitate, sursele documentare, plasate în Arhiva Naţională a Republicii Moldova, cât şi la metoda istoriei orale, care ne-a permis să completăm unele lacune şi să redăm percepţia străzii asupra imaginarului comunităţii armene din Moldova din cadrul temporal actual” scrie Lidia Prisac pentru site-ul web ibn.idsi.md.
La începutul sec. XX, strada a fost pavată, iar în 1913 dea lungul ei, până la actual str. Petru Rareș, a fost instalată prima linie de tramvai, care a funcționat până in 1961.
Partea de sus a străzii și-a păstrat mai puțin din trecutul istoric, dat fiind că a fost ars împreună cu vechile edificii în timpul de cel deal II Război Mondial. În schimb coloritul istoric mai poate fi admirat în partea de jos a străzii, acolo unde se mai înalță vechile clădiri.
Odinioară str. Armenească era cea mai calmă stradă a Chișinăului, fiindcă era strada care mergea spre cimitir. Tot această stradă a avut parte de o clădire pe care astăzi este uitată, dar este una foarte importantă. Este casa cu nr. 28. În această casă s-a aflat redacția primului ziar românesc din Basarabia, ziarul Basarabia.
Extinderea Imperiului Rus și mai ales anexarea Basarabiei (1812) provoacă majorarea numărului de negustori armeni la Chișinău, care devine centrul celor mai importante tranzacții comerciale19 cu pâine, fructe proaspete și uscate, nuci, vin, sare, tutun, său, lână, vite și piei20, aflat în noul context geopolitic, pe linia care unea orașele Kameneț-Podolsk, Noua Suliță, Sculeni și Movilău cu Odesa21. Evident, această sporire numerică a negustorilor armeni – drept element al consolidării frontierei imperiale occidentale22 –, se explică prin înlesnirea exportului de mărfuri ruseşti în Ţările Române şi importul mărfurilor de aici în Imperiul Rus23, precum și prin acordarea unui șir de privilegii, inclusiv comerciale, Basarabiei mai scrie Lidia Prisac într-un alt articol pentru ibn.idsi.md.
Cimitirul Armenesc din Chișinău
Cimitirul Central din Chişinău a fost fondat în anul 1811. În 1818 pe teritoriul său a fost zidită Biserica Tuturor Sfinţilor. În zilele noastre cimitirul se află în triunghiul străzilor Alexei Mateevici (fosta Sadovaia), Vasile Alecsandri (fosta Kotovski) şi Panteleimon Halippa. Singura întrare/ieşire în este din strada. A. Mateevici, și de la poarta sa începe strada Armenească. Anume din această cauză cimitirul poară numele de Cimitirul Armenesc.
Astăzi Cimitirul Central este cel mai onorabil şi oficial cimitir din oraș. În locurile speciale din Cimitirul Central în limita disponibilităţii, la propunerea unor instituţii publice, primarul general aprobă distribuirea sau concesionarea de loturi pentru înhumarea personalităţilor marcante ale Republicii Moldova. Beneficiază de dreptul rezervării loturilor la Cimitirul Central şi rudele de gradul I a persoanelor decedate şi înmormîntate aici, în baza actelor de confirmare a gradului de rudenie. După caz se permite înhumarea rudelor în aceleaşi morminte.
Cimitirul Armenesc este considerat ca fiind cel mai vechi din oraș. Înființarea lui datează în anul 1811, iar în 1818, după construirea Bisericii Tuturor Sfinților, cimitirul Armenesc devine principalul loc de înmormântare ortodox. Intrarea principală este de pe strada Armenească, de unde vine și numele.
Cimitirul funcționează ca loc pentru înmormântări, cât și ca complex memorial, deoarece aici sunt îngropați oameni celebri din Moldova: Prințesa Dadiani, familiile boierilor Krupensky și Mavrokordat, prințul sârb Alexei Karagheorghivic, politicei celebri sportivi și artiști din Moldova.
Aici regăsim destinse nume, înhumate întru veșnicie – Maria Bieșu, Ion și Doina Aldea-Teodorovici, Grigore Vieru, Alexe Mateevici, Nicolae Sulac, Ion Vatamanu, Leonida Lari, Natalia Dadiani, Alexandru Plămădeală, Grigore Grigoriu, Timofei Moșneaga, Vladimir Herța, precum și alte nume vestite ale trecutului nostru glorios...
Un loc cunoscut în care regăsim nume sonore de care sunt legate cele mai importante momente ale istoriei și culturii noastre este Cimitirul Central din Chișinău, astfel că o plimbare prin cimitir ar putea fi o adevărată lecție de istorie. Ne ghidează prin acest loc și totodată prin diverse pagini ale istoriei noastre, dl. Octavian Țîcu, doctor în istorie.
Zece curiozități despre Biserica Apostolică Armeană „Sfânta Maica Domnului” din Chișinău
Lidia PRISAC și Ion Valer XENOFONTOV, doctori în istorie au scris pentru ziarul Moldova Suverană un articol ce face referință la Zece curiozități despre Biserica Apostolică Armeană „Sfânta Maica Domnului” din Chișinău. Tot în publicația online veți găsi imagini mai vechi și mai noi ale bisericii armene.
Consolidarea poziției Bisericii Apostolice Armene în Basarabia ține de procesul de extindere a Imperiul Rus în regiune, proces instituționalizat în 1809, atunci cînd pe teritoriul Principatelor Moldovei și Munteniei, printr-un ucaz al țarului Aleksandru I, a fost organizată o eparhie armeană distinctă. După anexarea Basarabiei, în 1812, arhiepiscopul armenilor (1809–1828) din Moldo-vlahia, Grigor Zakarian, a fost nevoit să se mute la Chișinău, titlul fiindu-i limitat la cel de arhiepiscop al armenilor din Basarabia, deși armenii de peste Prut continuau să i se subordoneze. Sub jurisdicția eparhiei armene din Basarabia intrau cele 400 de parohii și cinci biserici (Akkerman, Ismail, Tighina, Chișinău, Hotin) ale comunității armenești din regiune. După moartea lui Grigor Zakarian, conducerea eparhiei armene din Basarabia (1828–1843) a fost preluată de Nerses. În timpul acestuia, la 1830, eparhia a fost redenumită în Episcopia Armeană a Basarabiei și a Nahicevanului. Activitatea acesteia durează pînă în 1895, atunci cînd este redenumită în Eparhia Armeană a Noului Nahicevan și a Basarabiei, a cărei activitate ține pînă la 1918. În perioada interbelică, comunitatea armeană din Chișinău era estimată la 130 de familii, iar recunoașterea diecezei armene de către statul român, la 31 iulie 1931, și confirmarea statutului acesteia cîteva luni mai tîrziu îi plasează în cadrul Bisericii Apostolice Armene din România întregită. Relația puterii sovietice cu clerul Bisericii Apostolice Armene în URSS s-a construit exact după schema testată pe Biserica Ortodoxă Rusă. Este paradoxal însă un lucru, chiar dacă au fost redeschise mai multe lăcașuri sfinte armenești pe teritoriul URSS în contextul actualizării centrului istoric armean de la Etchimiadzin și inaugurării Consiliului Bisericii Apostolice Armene, în RSS Moldovenească se pare că lucrurile s-au derulat în cu totul altă direcție, bisericile armenești de aici fiind închise, ireversibil, pe tot parcursul perioadei sovietice.
Biserica Apostolică Armeană „Sfînta Maica Domnului”din Chișinău, denumită și cea Veche, reflectă în complexitate destinul comunității armenești din spațiul actual al Republicii Moldova.
1. Biserica Apostolică Armeană „Sfînta Maica Domnului”din Chișinău datează din 1803, fiind construită pe fundația unei biserici moldovenești deteriorate. Edificată la 1645, pe timpul lui Vasile Lupu (1634–1653), aceasta purta hramul „Sf. Nicolae” și i se mai spunea biserică domnească. Desele invazii ale tătarilor însă și distrugerile cauzate de războaiele ruso-turce au risipit-o într-atît, încît la 1741 era în ruine, fără ca tradiția să o mai consemneze. După locul amplasării, biserica a luat ființă în partea istorică a Chișinăului, fiind un important element de reper în planul urbanistic.
2. La începutul sec. XIX, terenul și ceea ce a mai rămas din biserica ctitorită altădată de Vasile Lupu a fost cumpărat de către un reprezentant armean de la autoritățile locale. Este vorba despre baronul armean Oganes, fiul lui Akopgian, care a contribuit la apariția lăcașului în memoria părinților.
3. În 1925, biserica a fost reparată cu contribuția nemijlocită a armeanului Harutiun Frenkian, „regele zahărului din România”, care a alocat în acest sens o sumă de 50 000 lei.
4. În perioada sovietică, potrivit comunității armene, biserica inițial a fost utilizată în calitate de depozit. După documentele de arhivă este clar că transformarea acesteia în locație de păstrare a unor bunuri a avut loc începînd cu vara anului 1944.
5. Prin rezoluția Consiliului de Miniștri al RSSM nr. 349 din 22 octombrie 1971, clădirea bisericii armenești de pe str. Armenească Veche (astăzi, Piața Veche nr. 8) a fost trecută în categoria monumentelor de istorie și cultură (de gradul 3), fiind luată sub protecția statului. Tot din 1971, lăcașul trece în posesia Consiliului Republican al Turismului și Excursiilor, fiind inițiate lucrări de restaurare pentru utilizarea clădirii bisericii în calitate de muzeu a două institute de proiectări care urmau să fie construite la 30 m de terenul bisericii.
6. Conform deciziei Ministerului Culturii al RSSM nr. 477 din 7 septembrie 1972, s-a dispus localizarea în interiorul bisericii a unei expoziții cu generic ateist al Muzeului de Istorie și de Studiere a Ținutului, ori adaptarea clădirii în casa de cultură a Comitetului Turistic. În procesul de pregătire a documentelor pentru reparația și restaurarea bisericii au fost implicați și cîțiva arhitecți armeni care locuiau în RSSM – prof. Arșavir H. Toramanean și arhitectul Agasi E. Ambarțumean.
7. La 8 ianuarie 1973, Institutul de Cercetări Științifice de Construcție a Utilajului Tehnic (ICȘCUT) din Chișinău înainta Ministerului Culturii din RSSM o cerere în care solicita pentru o perioadă de cinci ani clădirea bisericii armenești cu toate construcțiile adiacente în scopul utilizări acestora în calitate de laboratoare pentru măsurări electrostatice. Solicitarea era condiționată de faptul că în acest timp urma „să fie finisată construcția noii clădiri a Institutului” menționat. În schimbul acestei favori, ICȘCUT asigura Ministerul de Cultură că „va efectua din bani proprii toate lucrările de reparație și reconstrucție preconizate”. În cîteva luni după această solicitare, pe 31 mai 1973, clădirea bisericii cu acareturile adiacente era transmisă în folosință temporară ICȘCUT. Însă, în urma unui control efectuat pe 31 octombrie 1973, se adeverea că administrația Institutului a întreprins lucrări contrar prevederilor de reconstrucție. Drept urmare, Ministerul Culturii a reziliat contractul cu Institutul, iar în urma aprobării din septembrie 1973 a propunerii de proiect cu privire la restaurarea complexului arhitectural în cauză de către Consiliul Științifico-Metodologic Republican pentru Protecția Monumentelor de Cultură, lucrările propriu-zise de reconstrucție au început. Acestea s-au derulat pe parcursul a nouă ani, pînă în octombrie 1982.
8. Prin Hotărîrea Comitetului Executiv al Consiliului Orășenesc Chișinău nr. 294 din 29 august 1974, lăcașului i-au fost atribuite 0,70 ha de teren drept spațiu de protecție.
9. În pofida faptului că edificiului de cult armean i s-a suspendat activitatea religioasă, acesta a continuat să-i adune pe toți armenii din RSSM, devenind simbolul păstrării unității spirituale și identitare a acestora – „comunitatea armeană tot timpul s-a adunat în preajma bisericii, chiar și atunci cînd era închisă” (interviu realizat de Lidia Prisac la 25 mai 2012 cu Ghenadi S. Babaian, vicepreședintele Comunității Armene din Moldova).
10. După proclamarea independenței de stat a Republicii Moldova (27 august 1991), cînd s-au constituit premise favorabile pentru promovarea pluralismului religios, comunitatea armeană a intrat în posesia Bisericii Armenești în 1992. Biserica și-a reluat activitatea la 19 iunie 1993, cînd a fost inaugurată de șeful Eparhiei Moscovei și a Nahicevanului, în prezența înalților demnitari, urmînd să fie slujită de un preot repartizat de Patriarhia Armeană de la Etchimiadzin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu